Am revenit.
Spuneam ca depinde de copil.
Stefania mea nu e genul de copil alintat care sa "vrea la mama", nici nu se impune in fata copiilor cu "te spun la mama", de fapt nu se impune deloc, e foarte retrasa, inca de la gradinita (daca o chemau copiii la joaca mergea, daca nu, ramanea singura si isi gasea de lucru).
Inca din prima zi a plecat in pauze cu copiii fara sa se apropie de catedra. Eu n-am cocolosit-o. N-am pregatit-o acasa special pentru "lucrarea de maine", la serbari sau la scenete nu i-am dat roluri decat cele care i se potriveau si cantitativ egale cu ale colegilor. Sigur ca e de tinut piept cu mentalitatea parintilor si a colegilor, dar acestia te pot suspecta si referitor la alti copii, nu numai la copilul tau. Suspiciuni exista si daca nu esti in scoala cu copilul, e destul ca e copil de dascal.
... depinde si de noi:
Parerea mea e ca, daca noi, adultii, reusim sa fim impartiali, ii convingem repede si pe suspiciosi.
Va spun drept ca mi se rupea sufletul in timpul unor lucrari vazand-o ca greseste sau ca se framanta, dar mi-am infrant pornirea de a o ajuta. Eram constienta tot timpul ca trebuie sa-i fac bine, nu sa trisez. (Am si eu defecte, ca toata lumea, dar stiu ca multi parinti ma apreciaza pentru impartialitate
)
Am o colega si buna prietena care, de asemenea, si-a luat baiatul in clasa si totul a fost foarte bine ("uneori uit ca-i in clasa" spunea ea). Am avut, insa, o alta care vesnic ii lua apararea, nu-l certa in fata colegilor ("vorbim noi acasa") si si-a atras vorbe si resentimente.
Nu stiu cum as fi gestionat situatia in care as fi avut un copil expansiv. Atunci, aproape sigur, n-as fi luat-o in clasa.
Poate ma intrebi de ce nu am dat-o in alta clasa? Ca sa nu stea invatatoarea 4 ani cu gheata in spate din cauza mea, ar fi un motiv. Alt motiv se regaseste in ceea ce ai spus tu, Alina (dam totul pentru altii... de ce nu si pentru copiii nostri, daca avem ocazia?).