Deseori, copiii se joacă de-a părinţii, învăţând să-şi asume răspunderi, să aibă grijă de alţii. În joaca lor, imită gesturile şi limbajul propriilor părinţi. Exemplul personal al acestora este, oare, suficient de convingător? S-a demonstrat că, de cele mai multe ori, un copil bătut şi nedreptăţit va deveni, la rândul său, un părinte violent şi nedrept. Pentru că un copil este nu numai al părinţilor, ci şi al societăţii, comunitatea ar trebui să dea o importanţă mai mare pregătirii copilului pentru când va deveni părinte. „Profesia” de părinte se învaţă fără a absolvi o şcoală. Şcoala oferă multe cunoştinţe dar puţine modele capabile să influenţeze pozitiv viitorul copiilor.
La educaţie civică, am terminat capitolul despre trăsături de caracter. Pe parcursul mai multor ore, discutaserăm despre încredere şi lipsa de încredere, despre adevăr şi minciună, despre bunătate şi răutate, despre curaj şi laşitate, cu trimitere la situaţii concrete din viaţa de zi cu zi sau din basmele cunoscute. Astăzi, la test, m-am gândit să le propun şi o cerinţă mai deosebită. Fiecare elev trebuia să-şi imagineze că este părintele unui copil care obişnuieşte să mintă, să nu-şi respecte semenii, să-i supere pe cei din jur. În aceste condiţii, trebuia să găsească soluţii concrete pentru a îndrepta comportamentul fiului imaginar.
Cu maturitatea specifică vârstei, elevii mei au dat răspunsurile pe care ei le-au considerat potrivite. Interesant este că majoritatea provin din familii bine închegate, unde se bucură de armonie. Şi totuşi, în răspunsurile lor, am găsit soluţii dure, cum ar fi: „l-aş bate”, „l-aş face de râs”, „i-aş arunca jucăriile”, „l-aş lega de pat”, „l-aş lăsa să doarmă afară”, „aş urla la el până m-ar durea gâtul”, „nu i-aş mai da de mâncare”, „l-aş duce la şcoala de corecţie”. Mă gândeam care dintre aceste pedepse m-ar fi afectat pe mine, copil fiind, cel mai mult. Sunt sigură că aceea cu aruncatul jucăriilor…
Mulţi elevi au optat pentru măsuri mai practice, ca de exemplu: „i-aş interzice o vreme să intre la calculator”, „nu i-aş mai cumpăra nimic”, „nu i-aş mai da bani de buzunar”.
Iată câteva dintre răspunsurile lor:
„Eu l-aş certa şi nu aş mai vorbi cu el.”
„I-aş face un program. După şcoală face temele şi după aceea la lucru: spălat vase, aspirat, spălat pe jos.”
„Eu i-aş promite că dacă se comportă bine îi cumpăr o maşinuţă cu telecomandă care costă 200 lei.”
„Eu aş considera că trebuie să-l cert, să nu-i fac poftele, să nu-l las afară la joacă, să-l închid în cameră fără televizor, fără calculator, să stea doar în pat. Atât.”
„Eu l-aş pedepsi, dar mai bine nu-i mai fac ce vrea el. Până se va îndrepta, îi fac doar de mâncare.”
„L-aş izola în casă şi i-aş da o copiere de zece foi.”
„L-aş trimite la şcoală murdar, ca să râdă copiii de el.”
„Eu nu l-aş mai lăsa la televizor şi la calculator o lună şi nu i-aş mai cumpăra nimic. L-aş pune la muncă.”
„Ca să se îndrepte, l-aş înscrie la fotbal sau la baschet.”
Chiar şi adulţilor le este greu să găsească metodele potrivite, darmite copiilor…
Să fie, oare, bătaia – această controversată metodă disciplinară – considerată de copii ca „ruptă din Rai”? Răspunsurile lor ar putea fi analizate, interpretate. Chiar voi face acest lucru, dar nu acum. Am aşternut aceste gânduri, pornind de la un răspuns neaşteptat, care contrastează cu celelalte.
Adelina este o fetiţă veselă, zburdalnică. Şi fratele ei a fost elevul meu. Acum are 21 de ani, aşadar e uşor de dedus că micuţa este alintata familiei. Răspunsul ei ar trebui să dea de gândit multor părinţi şi dascăli:
„Eu i-aş spune că îl iubesc şi dacă i-aş spune asta poate s-ar îndrepta.”
Cândva, am citit că, pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii, un copil are nevoie de vitamina „I” (iubire). Din păcate, în şcoală, iubirea este un subiect tratat superficial, dacă nu chiar ignorat. Îl învăţăm pe copil să rezolve probleme matematice prin metoda falsei ipoteze, îl învăţăm să facă analize sintactico-morfologice şi câte altele… Dar nu îl învăţăm cât de importantă este iubirea în viaţa noastră şi cum să le dăruiască semenilor iubirea lui.