Dl Dorel, exact asta simt si eu! Cate odata mi-e pana-n gat de nedreptatile pe care sunt nevoita sa le inghit mereu. Iar ceea ce ma ingrijoreaza este ca sunt tanara si nu stiu ce ma va mai astepta in invatamant, cateodata ma gandesc cu groaza. Dar..... ce m-as face eu fara copiii care vin tiptil cand au cate un moment de respiro, o pauza, si ma cuprind in brate, punandu-si capul pe mine si soptindu-mi incet si tandru: "Doamna, va iubesc", fara sa se uite in ochii mei, pentru ca le este rusine. Sau, ce m-as face fara acele minunate serbari pe care cu multa daruire le pregatesc inca cu doua luni inainte: poezii, cantece, scenete, momente de suflet, toate, gandite si aranjate pe spranceana. Sau, ce m-as face daca intr-o zi m-as trezi singura, intr-un birou mare, dar fara pic de caldura sufleteasca? Pai cum sa nu mai primesc eu desene cu dedicatii, scrise cu litere lipsa sau intoarse invers, ca no..... suntem inca mici. Ca sa nu mai spun de acele satisfactii pe care le ai cand trec copiii un test, cand castiga ceva cu ceea ce tu i-ai invatat pornind de la 0.
Oare este acesta un drog, stimate coleg?
