Pagina 1 din 1

povestea iepurele si ariciul

MesajScris: 19 Mai 2010, 18:53
de andagl
Va rog ajutati-ma si pe mine cu povestea iepurele si ariciul. Ce am gasit pe net nu are personajele pe care copilul le-a auzit la dna.(iepure, arici, sarpe, lup, cioara, urs, veverita,bursuc).Va rog daca nu se poate povestea macar un rezumat.

Re: povestea iepurele si ariciul

MesajScris: 19 Mai 2010, 21:11
de angelastoicacs
IEPURELE SI ARICIUL


Odată, într-o poieniţă din mijlocul unei
păduri, s-a întâlnit un iepure c-un arici.
-Hai să fim prieteni, zise iepurele.
-Bine, se învoi ariciul, să fim prieteni,
în viaţă, doar este mai uşor să trăieşti în doi, decât
de unul singur.
-Nimic nu se va alege de prietenia
voastră, a croncănit de pe creanga unui copac o
cioară.
Dar cei doi prieteni n-au dat nici o
atenţie celor spuse de cioară, şi-au dat lăbuţele
şi au plecat să-şi caute loc pentru construirea
unei căsuţe.
Merg ei prin pădure, dar cioara tot
nu se lasă de ei şi zice:
-Ce mai prieteni, ariciul mic şi slab
cum va putea oare ajuta pe prietenul său. Iar
iepurele, fricos cum este, la primejdie are s-o
ia la fugă de numai călcâiele o să i se vadă.
Prietenii însă merg, iepurele în frunte,
ariciul după el, şi nici nu ascultă la cele ce le
croncăne cioara. Deodată se auzi strigătul disperat
al iepurelui.
-Ariciule, scapă-mă!
Se aruncă ariciul în faţa iepurelui şi
vede târându-se în faţa lui un şarpe enorm.
-Te muşc! Te muşc! zise şarpele.
-Vom vedea, a strigat curajos ariciul şi
se aruncă la gâtul şarpelui, sugrumându-l.
Prietenii au plecat mai departe. Au mers
ei ce au mers şi li s-a făcut foame. S-au aşezat la
umbra unei tufe desfăşurându-şi merindele.
Ariciul a scos din traista lui un măr, l-a rupt în
două, dând partea mai mare iepurelui.
Acesta a scos şi el din coşuleţul său doi morcovi,
unul mic şi altul mai mare. Pe cel mai mic l-a
oprit pentru el, iar morcovul mai mare l-a dat
prietenului său, ariciul.
Au mâncat prietenii noştri cu mare
poftă apoi au plecat mai departe.
Au mers ei ce-au mers, şi deodată, o
mare nenorocire s-a abătut asupra lor.
Neobservând că în calea lor era o
groapă adâncă, iepurele se afundă în ea cu capul
în jos, iar ariciul văzu doar o codiţa lui scurtă
înainte de a dispare şi ea.
Iepurele începu să strige din toate
puterile ca să-l audă prietenul său, deoarece a ieşi
din groapă prin propriile puteri era imposibil.
-N-ai să ieşi din groapă aşa de uşor,
zise ariciul! Nu-i nimic! eu am să te ajut. Şi, cu
aceste cuvinte, ariciul o tuli prin tufişuri. Mult
timp a aşteptat iepurele pe arici, dar acesta nu
venea.
-A fugit de la tine prietenul tău, arici,
a spus cioara râzând. V-a spus eu că nimic nu va
ieşi din prietenia voastră.
Iepurele stătea pe gânduri şi parcă
începea să creadă spusele cioarei. Dar, în aceeaşi
clipă, apăru şi ariciul.
-Iată - mă - s, strigă vesel prietenul
cel mic, ţinând în lăbuţele lui mici două pietre mari.
-Dă-te la o parte, dragă prietene, zise
ariciul şi slobozi încet pietrele în groapă.
-Eu am să car mereu pietre, iar tu
pune-le una peste alta, până când vei putea ieşi
afară.
Toată ziua a muncit bietul arici, dar
spre seară prietenul lui fu scăpat.
Când soarele a început să se ascundă
după vârfurile brazilor, cei doi prieteni erau
îmbrăţişaţi şi plângeau de bucurie. Dându-şi
seama că pericolul a trecut, s-au pornit să cânte
şi să joace în jurul groapei cu pricina de parcă
toată lumea era numai a lor.
Bucuria lor fu scurtă; de după o tufă
apăru un lup mare. Ochii lui aruncau scântei,
părul de pe spate era ridicat, iar din gura-i
căscată se vedeau doi colţi grozavi de mari.
Iepurele a încremenit de spaimă, iar
gura a refuzat să mai scoată vreun strigăt.
,,Mi-a sosit sfârşitul", se gândi el.
Dar ariciul într-o clipă fu ghem, se
rostogoli încetişor spre lup şi-şi înfipse ţepii săi
ascuţiţi în labele lupului .Acesta a sărit în sus de
durere urlând aşa de tare de a răsunat pădurea şi
fără să se mai uite înapoi, a rupt-o la fugă.
-Îţi mulţumesc, dragă arici, a spus
iepurele, tu m-ai scăpat de lup şu nu fără trudă
acum şi se cuvine odihnă.
-Într-adevăr, sunt cam obosit, zise
ariciul şi se aşeză pe o buturugă mică.
Iepurele a cărat muşchi uscat, i-a
aranjat un pătuţ moale şi l-a culcat pe arici în el.
Apoi l-a învelit din toate părţile cu
frunze uscate, s-a aşezat lângă el şi a aţipit.
Dimineaţa, odihniţi şi plini de voie
bună, au plecat din nou să hoinărească prin
pădure în căutarea locului pentru a-şi clădi
căsuţa.
Au umblat ei cât au umblat şi, în
sfârşit, au găsit un loc minunat între tufele
bogate ale măcieşilor.
Aici vom construi căsuţa noastră, au
hotărât iepurele şi ariciul. Dar era şi timpul,
deoarece se apropia toamna ploioasă. Frunzele
copacilor au început să îngălbenească şi odată cu
picăturile de ploaie se aşterneau la rădăcina
copacilor.
Păsările călătoare se adunau în stoluri,
sfătuindu-se asupra călătoriei lungi, iar animalele
sălbatice, tăcute şi îngrijorate, cărau prin
adăposturi cele necesare somnului lung de iarnă.
Au construit prietenii noştri căsuţa şi
au început să se pregătească pentru iarnă.
Iepurele aducea morcovi, varză,
ciuperci alese, ariciul, pe acele sale ascuţite, căra
mere căzute de pe crengi şi diferite fructe găsite
prin pădure.
Toate acestea le aşezau în ordine pe
nişte rafturi. Prea mari provizii ei nu făceau,
deoarece ariciul toată iarna doarme şi deci nu,
mănâncă iar iepurele şi iarna aleargă prin pădure
şi roade copacii de coaja lor.
Când totul a fost gata iar pădurea
şi-a îmbrăcat haina argintie, prietenii au închis
uşa căldurosului şi credinciosului lor adăpost.
Ariciul, din obişnuinţă, tot dormita.
El s-a scufundat în aşternutul său moale, s-a făcut
ghem lipindu-şi micuţul căpuşor de blăniţa moale
de pe burtica lui.
Iepurele şi-a schimbat haina de vară cu
blăniţa mai deasă, mai pufoasă, în care îi era tare
cald.
El dormea puţin şi tot gospodărea
făcând curăţenie în casă, încălzea soba şi astfel
timpul trecea liniştit.
Odată, însă, iepurele, uitându-se pe
geam a exclamat:
-Ce nori negri s-au adunat asupra
pădurii, iar fulgii mari au şi început să cearnă şi
el a înteţit focul în sobă.
Ninsoarea a continuat multă vreme,
Acoperind pădurea cu troiene mari, de nepătruns.
Tufişurile nu se mai găseau, iar crengile copacilor
cu greu mai ţineau povara zăpezii.
Nu trecu mult timp şi a început să
sufle un vânt puternic. O creangă mare de deasupra căsuţei celor doi prieteni s-a rupt şi a dărâmat
minunatul adăpost.
Prietenii speriaţi, cu mare greutate au
răzbit să iasă de acolo.
-Nu eşti lovit? a întrebat îngrijorat
ariciul pe iepure.
-Puţin, iată că mă simt cum creşte
cucuiul din vârful capului, răspunse iepurele,
pipăindu-se la cap.
-Dar tu ai ceva? tot atât de grijuliu l-a
întrebat şi iepurele.
-Pe mine acele mele m-au salvat,
răspunse acesta, dar de frig nu mă apără şi,
tremurând din tot corpul, lipi cât putu de
prietenul său.
În acest timp, viforul continua cu mai
mare tărie, parcă, aruncând zăpada în toate părţile
de nici nu vedeai cu ochii.
-Mergem, a spus iepurele, poate cineva
ne va primi să ne încălzim, altfel putem să
îngheţăm.
Prietenii noştri au pornit de mult pe
drum. Iepurele îl sprijinea pe arici, labele
lui erau mari şi scurte nu ca ale iepurelui, lungi şi
late. Cu mare greutate au ajuns la bârlogul
ursului şi i-a bătut la uşă. Acesta n-a răspuns,
pesemne dormea.
Apoi, cei doi prieteni, s-au îndreptat spre adăpostul veveriţei, dar văzând că ea trăieşte în
scorbura copacului, unde ei nu puteau ajunge
îşi schimbă direcţia.
-Unde să mai mergem? întrebă iepurele.
-La vulpe nu e cazul să ne ducem, zise
ariciul, pe ea tot n-o găsim acasă, e dusă la vânat,
cu blana ei deasă nu-i pasă de frigul iernii.
-Nu , nu, la vulpe în nici un caz nu
vom merge, a spus speriat iepurele. Ea vânează
la fel ca şi lupul şi de ne nimereşte în cale, poţi
să-ţi îşi rămas bun de la viaţă.
-Să mergem deci la altcineva, zise
iepurele.
-Eu nu mai pot merge, a spus ariciul,
picioarele mi-ai îngheţat. Du-te singur, tu poţi
alerga prin pădure. Blăniţa ta e călduroasă,
pufoasă, dar eu, care dorm toată iarna, nu sunt
pregătit pentru ea, de aceea du-te singur, iar eu
voi rămâne pe loc să îngheţ.
-Să nu vorbeşti aşa, a exclamat
iepurele. Să nu uiţi că ai un prieten. Tu rămâi
lângă stejarul acesta, iar eu fug să-ţi găsesc
adăpost călduros. Şi iepurele a rupt-o la fugă. Iar
cioara îşi făcu din nou apariţia, croncănind,
-Iată şi sfârşitul, prietenilor noştri. Pe
iepure să nu-l mai aştepţi, el e bucuros că a
scăpat de tine. Ariciul, tremurând de frig, se
gândi: ,,desigur, nu-i va fi uşor să mă aibă în
grijă, poate că nici nu se va întoarce".

Dar iepurele, în timpul acesta, tot
alergând prin pădure, a ajuns la căsuţa cârtiţei,
dar nici nu bătu să intre, deoarece adăpostul
acesteia era neted, umed şi friguros. Şi tot
alergând de acolo până acolo, ajunse şi la căsuţa
bursucului. Ne va lăsa oare bursucul la el? Tare
era retras şi nu era prieten cu nimeni. Luându-şi
inima în dinţi, bătu cu putere în uşă. După multe
bătăi şi tot atâtea aşteptări, auzi un scârţâit şi uşa
se întredeschise puţin, iar în prag apăru grasul şi
somnorosul bursuc.
-Ce te-a apucat să umbli pe la casele
străine? a întrebat nemulţumit bursucul. În
vremea asta toate animalele cumsecade dorm.
Iepurele, tremurând, a povestit repede
tot ce li s-a întâmplat. Bursucul l-a ascultat cu
atenţie, apoi a oftat.
-Intră şi te încălzeşte, a spus acesta,
lăsând pe iepure să intre înăuntru.
Strâmt era în căsuţa bursucului, dar
in schimb era cald şi bine, miroseau mirodeniile
puse la ciorbiţă. Mirosul îl ademenea pe bietul
iepure, care însă nici o clipă nu uita de prietenul
său lăsat afară în zăpadă.
-Permite-mi, te rog, să locuiesc la tine,
se rugă iepurele.
-Bucuros aş face aceasta, dar vezi bine
cât de strâmt este la mine, că nu e loc să cadă un
măr măcar.
-Eu am să sstau afară, a exclamat
iepurele, dar ariciul este mic şi o să încapă.
Neaşteptând un răspuns, iepurele
bucuros o zbughi pe uşă afară şi se afundă în
pădure. ,,Cum se vede sunt prieteni buni", se
gândi bursucul şi mai aruncă în foc câteva conuri
de brad ca să fie cald pentru musafirii săi.
Dar iepurele, în timpul acesta, fuge prin
pădure sărind peste nămeţii mari, căuta cât mai
repede să ajungă la locul unde îl lăsase pe
prietenul său, ariciul.
Ajuns la stejarul cu pricina, inima i s-a
oprit din mers: ariciul nicăieri. Caută în dreapta,
în stânga, ariciul nu-i şi nu-i.
După multe căutări, iepurele îşi dădu
seama că prietenul său ar trebui să fie acoperit
undeva de zăpadă şi într-adevăr aşa a fost, locul
unde rămăsese ariciul era acum o moviliţă albă.
Într-o clipă, zăpada fu dată la o parte,
iar îngheţatul arici luat în braţe de către prietenul
său, a fost dus departe spre casa bursucului.
-La aşa ceva nu m-am aşteptat, a
croncănit cioara şi s-a luat pe urmele lor.
Iepurele fugea şi se tot gândea de nu
i-ar ieşi în cale duşmanii lui, vulpea şi lupul, că
ă-ar fi greu să fugă de ei, având în braţe şi o
greutate destul de însemnată.
Iepurele a ajuns însă cu bine. Lângă
căsuţa bursucului, lăbuţele şi burtica ariciului au
fost frecate cu multă grijă de iepuraş, părţile
acestea nu aveau ace. Deodată, ariciul a deschie
ochii. Bursucul le-a dat drumul să intre mai
repede în casă.
-Aşează-te lângă sobă şi încălzeşte-te,
a spus bursucul şi i-a pus în faţă o farfurie plină
de ciorbă, să mănnânce.
-Mulţumesc, a spus ariciul, şi cu poftă
a început să mănânce. Cu multă plăcere a mâncat
ariciul şi acum nu i-ar fi stricatşi puţin somn. Dar,
luptându-se cu oboseala lui, el se sculă şi se
îndreptă spre uşă.
-Acum să vină să se încălzească puţin
şi iepurele.
-Da, da şi el are nevoie să se
încălzească şi să mănânce puţină mâncare caldă,
a zis bursucul şi s-a dus să deschidă uşa.
-Sunt aicea, a răspuns iepurele, şi s-a
apropiat de uşă.
-Intră în căsuţă, a spus ariciul, iar eu
am să stau afară.
-Nu, nu, eu mi-am construit alături
o căsuţă sub zăpadă. Eu am să trăiesc până la
primăvară aici, în zăpadă. Închideţi repede uşa
şi culcaţi-vă să vă odihniţi în linişte.
Bursucul şi ariciul şi-au luat rămas
bun de la iepure, care s-a dus în căsuţa lui de sub
zăpadă.
-O să iernăm împreună, a spus
bursucul, dar pentru iarna viitoare ne vom clădi o
casă mai mare ca să încăpem cu toţii.
Bursucul şi ariciul s-au culcat şi în
curând au adormit.
Cioara cea răutăcioasă care urmărea
totul, nemaiavând ce zice, a croncănit supărată
şi a zburat încotro i-au văzut ochii.
Iarna a trecut, a venit primăvara,
râuşoarele vesele şi-au început cântecul cristalin,
luncile au înverzit, de pretutindeni se auzea
ciripitul păsărelelor, care se întoarseră din ţările
calde şi îşi refăceau cuiburile părăsite.
În pădure era mare veselie, totul era
trezit la o nouă viaţă.
S-a trezit şi ariciul şi bursucul. Au
deschis uşa, iar iepurele îi aştepta îmbrăcat în
noua hăinuţă de primăvară.
Au hotărât toţi trei ca să înceapă
imediat construirea noului adăpost. Şi au
construit un adăpost aşa de încăpător şi aşa de
solid de au trăit în el până la sfârşitul vieţii lor.
Au muncit cu toţii, cu toţii s-au
bucurat de el.