www.didactic.ro

[ebelivac]

Ieri am citit un articol extrem, dar extrem de interesant, despre scoala romaneasca, scris de un tinar publicist si prozator foarte talentat, in opinia mea, intitulat "Scoala Umilintei", autor Radu Pavel Gheo. Va invit dragi colegi sa il cititi si dumneavoastra si sa va spuneti parerea in legatura cu cele cuprinse in acest articol de exceptie. Sper ca demersul meu sa fie in acord cu regulile acestui forum si va invit sa il cititi la adresele de mai jos:

partea 1 : http://www.timpul.ro/pdfs/03-05.pdf, pagina 5
partea 2 : http://www.timpul.ro/pdfs/04-05.pdf, pagina 15
partea 3 : http://www.timpul.ro/pdfs/05-05.pdf, pagina 8
partea 4 : http://www.timpul.ro/pdfs/06-05.pdf, pagina 6
partea 5 : http://www.timpul.ro/pdfs/07-08-05.pdf pagina 20

Obs. Din pacate, in aceste fisiere de tip pdf nu sunt recunoscute diacriticele.

[oana1964]

din pacate, la mine apare la fiecare pagina acest mesaj:

Not Found

The requested URL /pdfs/06-05.pdf, was not found on this server.
Apache/2.0.53 (Unix) mod_perl/1.99_17 Perl/v5.8.6 mod_ssl/2.0.53 OpenSSL/0.9.7d DAV/2 PHP/4.3.10 mod_chroot/0.3 Server at www.timpul.ro Port 80

[ebelivac]

Imi cer mii de scuze, dar greseala imi apartine. Am introdus din greseala si o virgula in cadrul link-ului, ceea ce a facut accesarea paginilor imposibila. Dar omul cit traieste invata. Acestea sunt linkurile corecte:

partea 1 : http://www.timpul.ro/pdfs/03-05.pdf , pagina 5
partea 2 : http://www.timpul.ro/pdfs/04-05.pdf , pagina 15
partea 3 : http://www.timpul.ro/pdfs/05-05.pdf , pagina 8
partea 4 : http://www.timpul.ro/pdfs/06-05.pdf , pagina 6
partea 5 : http://www.timpul.ro/pdfs/07-08-05.pdf pagina 20

[oana1964]

la mine nu se deschide nimic. apare pagina alba si spune Done, pe bara de jos, dar nu e nici un text, nimic.

[ebelivac]

trebuie sa asteptati mai mult, chiar daca scrie done, pentru ca trebuie descarcat un fisier de aproape 500 kb. In functie de varianta dvs. de Internet explorer sau acrobat reader fie se va deschide o fereastra noua cu articolul respectiv, fie va aparea o casuta de dialog cu intrebarea daca sa deschideti sau sa salvati fisierul.
Sper ca aceste rinduri sa va ajute sa ajungeti la articol. Este deosebit.

[oana1964]

folosesc Mozilla. mai incerc, dar cursorul mousului nu apare ca si cum ar incarca.

nu, nici cu explorer-ul nu se deschide nimic. scrie installing components pt. cateva secunde, apoi done, si mousul se face sageata la loc.

[ebelivac]

Daca lucrati in Internet Explorer (pe acesta il stiu destul de bine), verificati daca incarca ceva deplasind mousul linga cuvintul "Done", pe bara de stare. Daca mousul ia forma sagetii cu clepsidra linga el, atunci incarca fisierul pdf si trebuie sa asteptati. V-am spus, fisierul este destul de mare, in jur de 500 kb, si daca aveti o conexiune buna (prin cablu, de exemplu) va dura sub un minut. Daca aveti conexiunea la internet prin telefon, atunci cu siguranta va dura intre3-5 minute, cred eu. Succes!

[ebelivac]

Am copiat fragmentele articolului si le-am reunit fara diacritice. Deci pentru toti cei interesati, mai jos este articolul intreg, asa cum a aparut el in revista TIMPUL, dar si in cartea lui Radu Pavel Gheo - "DEX-ul si sexul - carte de joc" , Editura POLIROM.

RADU PAVEL GHEO - „DEX-ul si sexul – Carte de joc”
Editura POLIROM, EGO Publicistica, 2005, pag. 193-223


SCOALA UMILINTEI
„Ai facut saptespe ani de scoala ca s-ajungi un cacat de profesor!“
(Mama mea)


Uneori oamenii numesc prostia paradox. Lumea e plina de paradoxuri.
***
Romania este tara unde cultura si educatia sint la mare pret in gurile tuturor. Ori de cite ori patriotismul nostru da in clocot, invocam marile figuri ale culturii romane (educate aici, afirmate in strainatate), rezultatele elevilor nostri medaliati la Olimpiadele internationale de diverse stiinte (educati aici, gata sa emigreze dincolo) sau izbinzile tinerilor romani in strainatate (educati aici, emigrati... dar ati prins deja miscarea). E un fel de-a recunoaste ca orice reusita este dependenta de educatia individului si, pina la urma, de importanta acordata sistemului educational din Romania. Dar pe ocolite, cit mai pe ocolite, sa nu si-o ia profesorii in cap...

Paradoxul romanesc – asa cum e definit mai sus – este ca importanta simbolica atribuita sistemului educational face casa foarte buna cu procesul de distrugere a educatiei nationale. Cu alte cuvinte, ne mindrim cu superba noastra productie de creiere sclipitoare in timp ce uzina de creiere se darima pe noi. Mai mult, aproape fiecare roman trinteste cite un baros in peretii uzinei...

Ai scolii, vreau sa zic. Cred ca o facem inconstient. Mindria cu care ne laudam „scolerii“ – care-s intotdeauna mai destepti decit aia occidentali – nu se poate lega altfel decit paradoxal de pozitia umila in care se afla invatamintul printre institutiile din Romania. Ne laudam desteptii, dar promovam prostia – desigur, daca e slugarnica in sus si tupeista in jos. Elogiem public puterea de sacrificiu a dascalilor, dar le dam suturi in partile moi. Admiram performanta scolara, dar umplem de diplome universitare (inclusiv doctorate) tot agramatul cu ghiul si functie sau firma. Intre timp, dincolo de retorica greoaie si afacerile sprintene cu diplome si doctorate, profesorii de liceu, de gimnaziu, de scoala primara se intilnesc zilnic cu
elevii si ii... nu stiu... ii educa? Daca da, ma plec plin de respect in fata lor, macar pentru ca mai sint in stare si de asa ceva. Numai ca ar fi cazul sa lasam la o parte retorica nationalist-romantica de tipul „dascalul care se jertfeste pentru educatia elevilor“, sa uitam si de celibatara dascalita a lui Goga si sa acceptam ideea cameseria de profesor e o profesie ca toate
celelalte. Cel care si-o asuma nu pleaca nici sa-si sacrifice viata pentru tara, nici nu organizeaza o revolutie. Nu e nici Avram Iancu, nici Ecaterina Teodoroiu si nici Che Guevara. E pur si simplu un profesionist
care isi face treaba, ca urmare a incheierii unui contract de munca. Dar
nimeni n-are chef sa judece asa. Ar strica raporturile de dependenta create in perioada comunista si perpetuate pina azi, in virtutea dreptului celui mai tare – in cea mai mahalageasca manifestare a lui.

Ori de cate ori am vorbit despre profesorul din Romania contemporana, am fost tentat sa il compar cu puricele din bancul cu faimosul experiment al nu mai putin faimosului savant sovietic. Savantul sovietic ia un purice si-i spune „Sari!”. Puricele, desigur, sare. Atunci savnatul sovietic ii taie puricelui un picior, dupa care ii spune iar „Sari!”. Puricele face iar un salt. Savantul il ia, ii mai taie un picior si-i spune iar „Sari!”. Puricele sare si de data asta. Vine la rand un alt picior. Dupa ce i-l taie si pe urmatorul, savantul sovietic pune puricele jos si-i zice iarasi „Sari!”. Dar de data asta puricele nu mai sare. Multumit de rezultat, savantul scrie in fisa de observatie: „Daca ii tai unui purice patru picioare, animalul isi pierde simtul auzului”. Cam asa au patit-o si profesorii: li s-a taiat mereu cite un picior – ba salarii mici, ba scoli darimate, ba presiuni politice sau de interese – si mereu li s-a cerut sa sara performant. De la o vreme, rezultatele se vad: profesorul roman aude tot mai prost.


***
Dintr-o asemenea perspectiva, aici n-o sa pot face altceva decit sa urmaresc, atit cit se poate, raporturile membrilor corpului profesoral preuniversitar din Romania cu diferitele grupuri sociale, institutii si organizatii profesionale cu care interactioneaza ei ca indivizi. (Spatiul universitar are alte reguli, alte coduri si alt statut si, chiar daca nu sta mai bine, isi pastreaza inca o bucata de prestigiu neterfelit. Deocamdata...)


Primul cerc – Profesorul si puterea politica

Avem un Minister care se ocupa de universitati, licee, scoli profesionale, de
profesori, elevi, studenti... ii spune Ministerul Educatiei, Ministerul Educatiei si Invatamintului, Ministerul Invatamintului sau cum ii mai trasneste prin cap ultimului guvern. In fine, e un minister. Avem si
un parlament care se ocupa de legislatie si are grija parinteasca de fiecare bugetar din tara. Si nu o data am avut impresia ca pentru parintele parlamentar (simbolic, Doamne fereste de altceva!) invatamintul e copilul cretin, pe care il ascunzi cind vin oaspeti straini. Oricum, cit am lucrat ca
profesor, mi-am dorit de nenumarate ori sa nu mai aiba atita grija de noi. Nici Parlamentul Romaniei, nici Ministerul Instructiunii sau Educatiei Publice sau cum l-o mai chema azi...

In principiu, guvernul are grija ca bugetul pentru invatamint sa fie intotdeauna mai mic decit o cer legea, standardele europene si bunul-simt. La urma urmei, profesorii sint prea dezorganizati ca sa
faca greve si chiar daca le fac, ce? Se intrerupe scoala o vreme... mare brinza! Incepe ea iar. La urma urmei, sint atitia oameni de succes care au facut liceul in sapte-opt ani... si profesorii nici nu-s ca minerii. Ce-or sa faca? Or sa vina la Bucuresti sa bata populatia cu buretii si creta? Sa fim seriosi! Oricum sint destul de pirliti si nu-si permit sa piarda salariul pe o luna cu greve si revendicari. Daca o greva a minerilor devine problema de
interes national si trebuie rezolvata imediat (nu zic ca nu trebuie), o greva a profesorilor este de obicei prilej de hahaiala. De altfel, importanta pe care o are fiecare angajat se reflecta in salariul sau. Un profesor debutant porneste de la un salariu de vreo trei milioane si una-doua sute de mii, adica aproape jumatate din salariul mediu pe economie. Calificare superioara, salariu
sub nivelul multor absolventi de gimnaziu. Atit primeste, atit conteaza in
societate.

Cam asa se intimpla si s-a intimplat in raporturile dintre guvern si profesori. Rarele momente cind s-a incropit cite o greva au fost urmate de citeva ori de retineri din salariul grevistilor, ca pedeapsa pentru slujbasul ce ridica fruntea in fata sefului. Fiindca in realitate (fara fraze gaunoase, cum am zis), profesorul e vazut ca un functionaras marunt, aflat la discretia puterii, gata sa inghita orice masura restrictiva atunci cind e cazul si usor de potolit atunci cind indrazneste sa se revolte. Mai ales ca astia, profesorasii, se revolta civilizat, de parc-ar veni de pe alta planeta.

Tot de-acolo, de sus, nu se vede prea clar care e folosul profesorilor. E-adevarat, trebuie sa avem invatamint, „fiindca asa ne cere Europa“, dar sa mai si cheltuim cu el? Ce iese de aici? Educatie? Sa fim seriosi... Si aici intra in functiune mecanismele scalimbe impuse in anii comunismului. Unul, extern, a fost eliminarea cvasi-completa a meritocratiei, procedeu prin care ascensiunea sociala era garantata de supunerea fata de sistem si nu de abilitatile intelectuale. Altfel spus, orice prost fidel partidului facea scoala de partid, trecea obligatoriu prin liceu si ajungea chiar si prim-secretar, pozitie de pe care ii urechea dispretuitor pe dascalii umili, veniti sa ceara o butelie sau un apartament. Al doilea, unul intern de data asta, ar fi reducerea fortata a calitatii invatamintului. Programe supraincarcate, reducerea standardelor (pentru ca orice gagauta cu carnet UTC sa poata absolvi douasprezece clase), practica agricola care inghitea din perioada de scolarizare – toate au contribuit la reducerea prestigiului si eficientei scolii. Rezultatul a fost acela ca atit faimoasele reusite la olimpiadele internationale de stiinte, cit si reusita
la o facultate cit de cit „prestigioasa“ erau conditionate de orele luate in particular. Si-atunci, logic, daca trebuia sa faci meditatii particulare pentru a deveni competitiv, ce valoare mai avea scoala?


N-as merge pina acolo incit sa afirm ca, pe undeva, au intrat in joc si frustrarile unor parlamentari sau membri ai guvernului, unii fosti corigenti, altii cadre de nadejde din fostul PCR, care priveau „’telectualii“ cu un amestec de rica si dispret. Pe ici, pe colo, poate a contat si asta. Oricum,
rezultatele vorbesc despre interesul acordat invatamintului. Dupa unica incercare de reforma coerenta – cea a lui Andrei Marga – a urmat un joc caragialesc de-a schimbarea: opt clase obligatorii sau poate zece sau un ciclu de noua clase cu a zecea un pic nu stiu cum, cu manuale alternative cit mai unice, cu examene cu grile sau orale sau scrise, cu note inlocuite cu credite, cu examene de capacitate si fara... Cum nimanui nu-i pasa de invatamint – zona cu bugetarii cei mai insignifianti, asa cum am spus –, angajatii ministerului au fost lasati sa se joace cu reforma asa cum se joaca pustii cu soldateii de plastic. Cind reformei i se mai rupea un picior, il lipeau strimb sau aruncau totul la gunoi. Jalnic: un domeniu care chiar este de interes national a fost lasat pe mina unor birocrati care au facut in fiecare an
schimbari numai ca sa-si poata justifica salariul. Reforma facuta de „profesionistii“ hirtogari de la minister era de fapt echivalentul mutatului hirtiilor de pe un birou pe altul si inapoi – nimic concret, dar multa agitatie si multa nepasare fata de profesori, cei care incercau sa ia in serios
jocurile cretine ale superiorilor. Lipsa de organizare si haosul administrativ dovedite de mult prea desele schimbari curriculare si de metodologie (ilustrate o data in plus si de desele modificari ale numelui ministerului) arata importanta acordata invatamintului: e domeniul in care se
poate gresi mereu, fiindca noi sintem oricum mai destepti decit Occidentul.


In fine, dupa dispret si nepasare, mai exista o atitudine care iese din cind in cind la iveala acolo, sus, la nivel guvernamental, indiferent de guvern. Uneori, cind vrea sa spuna ceva, cite un inalt functionar guvernamental aminteste ca profesorii dau meditatii in particular si nu platesc impozite.
Adica, prin evaziune fiscala, fura statul roman. In concluzie, profesorul e un
hot – si inca unul marunt. Doar numarul mare de profesori face ca statul sa fie pagubit serios, prin insumarea tuturor gainariilor profesorale.

Un asemenea comentariu e in primul rind descalificant pentru cel care il emite. E-adevarat, exista profesori care fac meditatii (si nu prea multi, fiindca la materii cum e biologia, geografia, chimia etc. cererea e slaba) si, probabil, si evaziune fiscala. Insa pentru un stat cu probleme cit China in zona colectarii impozitelor, nu vad solutie mai proasta decit atacul la adresa profesorilor, oricum subsalarizati. De ce sa nu incepem cu marii datornici,
fie ei de stat sau particulari? De ce nu cu instalatorii sau maistrii constructori (care pot ajunge la un venit neimpozitat de doua-trei mii de euro pe luna)? Oare cum le pica tuturor ochii, mai intii si mai intii, pe profesori? Un atac direct la adresa marilor datornici ii poate speria si pe cei marunti: guvernul roman care are indrazneala sa se lege de evazionisti milionari nu-i va
ierta nici pe micii supravietuitori din scoala romaneasca. Insa cind ditamai
guvernul isi cauta un adversar pe masura cu care sa se ia la trinta si il gaseste tocmai pe peticitul profesor roman, nici nu exista semnal mai bun pentru continuarea furturilor la nivel inalt. E stupid sa fii mare cu cel mic.

Cam asa se vede relatia profesor-stat. Cind nu e considerat un functionaras
inofensiv (deci insignifiant) sau unul siciitor si inutil, apare drept un gainar
evazionist. Daca asta e figura menita sa stirneasca respectul tinerei generatii, eu zic ca mai trebuie sa lucram la imagine. Si la realitatea a carei reflexie e ea...


Al doilea cerc – Profesorul si inspectoratul

E greu de descris (asa ca mai bine imaginati-va) infiorarea cu care, proaspat absolvent de facultate, te duci sa iti depui dosarul la un inspectorat scolar,
gata sa-ti incepi cariera de profesor. Chiar daca stii dinainte ca salariul e
mizer, ca nu te asteapta prea multe lucruri bune... Cel putin te asteapta ceva
nou, iar la douazeci si ceva de ani noul inseamna interesant. Chiar atragator. In ciuda atitudinii teribiliste, banuiesc ca aproape fiecare absolvent care s-a indreptat cu voluminosul dosar in mina spre inspectorat, ca sa se inscrie la concursul pentru un post de profesor, s-a lasat prins de fiorul respectiv.

Dar sint la fel de convins ca i-a trecut repede – de cum a dat prima batalie cu
aparatul administrativ al inspectoratului. Numai ca el, absolventul, nici macar nu se astepta sa fie o batalie. La urma urmei, inspectorii sint si ei profesori (sau au fost odata, demult) si cunosc greutatile si nobletea acestei profesii apostolice. Asadar, viitorul apostol isi face incarcatul dosar, cu tot felul de hirtii autentificate si legalizate, vizite medicale si tot tacimul, si se prezinta la inspectorat. Acolo asteapta deja, cu vreo trei ore inainte de deschiderea ghiseului, alte citeva sute de fosti si actuali apostoli. E vara, e cald, e apasator. Daca vreti o comparatie apropiata de realitate, inghesuiala si coada seamana binisor cu cea de la acordarea vizelor de lucru in
strainatate.

Biroul care se ocupa cu preluarea dosarelor functioneaza doar vreo patru
ore pe zi. Normal, in restul timpului personalul inspectoratului are si alte treburi. Se deschide cu o jumatate de ora intirziere, iar coada incepe sa se miste greu. La un moment dat activitatea se si intrerupe. Functionara (sau inspectoarea) incepe sa urle la apostoli ca se imping ca vitele si ca intra la gramada, nu cind ii cheama ea, si ca daca nu se poarta cum li se spune ea nu mai primeste dosare. Dupa care distinsa doamna iese din birou si pleaca undeva. Aspirantii la un post de profesor tac umiliti, string coada frumos si ordonat si asteapta. Doamna revine si, plina de marinimie, accepta sa-si faca in continuare meseria. Apare si o tinara apostolita eleganta, care pare sa-i
cunoasca pe toti inspectorii pe numele mic si care intra nonsalanta in birou,
trecind pe linga coada umila. Are si ea un dosar sub brat, iar de iesit iese, la fel de nonsalanta, fara el. Mai se strecoara in fata si un barbat grizonat, tot cu un dosar sub brat, la care insa coada – absolut ilogic – incepe sa vocifereze. Noroc ca iese doamna cu inscrierile, linisteste gloata cu trei tipete bine tintite si-l pofteste zimbitoare pe domnul grizonat in biroul ei. Dupa vreun sfert de ora, timp in care coada iar stagneaza si transpira, iese si domnul. S-a rezolvat. Caldura e tot mai mare, tinerele apostolite isi sterg rimelul scurs si isi aranjeaza hirtiile botite. La un moment dat iar se aude din fata ca doamna nu mai preia dosare, dar nu se aude si de ce. Apoi iar se misca ceva... Si, in fine, tinarul apostol in devenire izbuteste sa scape de dosar, adica sa se inscrie la concurs. Desigur, nu chiar atunci, ci a doua zi, la alta coada.

Vine concursul, trece concursul. Unii – putini – obtin post la oras, altii la sat, iar altii se decid sa ramina suplinitori pina la anul, dar sa nu plece din oras. Un inspector anunta ca suplinirile se vor acorda in functie de media obtinuta de fiecare la concurs, adica profesorii isi vor alege un post din cele ramase libere in ordinea descrescatoare a notelor. Se stabileste o zi si-o ora de intilnire, iar la ora respectiva tinarul aspirant nu mai gaseste pe nimeni acolo. Locurile s-au impartit deja. Totul e clar. A primit si el un post de suplinitor la un liceu din oras. Perfect. Oare?

Ajuns la liceul unde e repartizat, afla ca de fapt n-a primit un post, ci jumatate de post, dar ca asta se mai intimpla si ca-si poate cauta un supliment de ore pe la alt liceu sau poate intreba pe la acelasi inspectorat. E drept, tinarul profesor entuziast numai de o noua ciocnire cu inspectoratul nu mai are chef. Si, oricum, ulterior va trebui sa se roage de colegii de la cele doua scoli unde ajunge sa predea sa faca orarul in asa fel incit apostolatul lui la primul loc de munca sa nu se suprapuna cu cel din al doilea. Apostol, apostol, dar chiar Dumnezeu Atotputernicul nu-i nici el, sa poata fi prezent in doua locuri concomitent... Mai tirziu, la intilnirea de deschidere a anului scolar, va da peste citiva colegi care au avut medii mai mici la examenul
de titularizare, dar care au primit posturi cu norma intreaga la licee din centru. Va da insa si peste colegi mai ghinionisti, care au primit post la scoli ori licee unde in realitate nu existau nici un fel de ore pentru specialitatea lor. Li s-a oferit alternativa sa predea altceva. Sport, de exemplu. Sau Educatie Civica. Sau, daca erau profesori de romana, sigur puteau incerca niste ore de franceza. Sau biologie. In fine, lucrurile se rezolva
cumva, doar sintem in Romania...

Incepe intilnirea de deschidere, iar pe un podium slab luminat urca un personaj agramat, care face dezacorduri gramaticale si siluieste monoton limba romana in gura mare, in microfon si-n urechile apostolilor. Tinarul zimbeste ingaduitor – si nu e singurul. „Vreun politruc de la judet, care ne-nvata ce-i aia scoala...“ isi zice el. Dar, spre surprinderea lui, afla ca il ascultase pe inspectorul de Limba si Literatura Romana. Un inspector destul de dur, de altfel. Ajuns la inspectorat inainte de 1989, pe linie de partid. Nu e singurul. Nici macar cel mai prapadit.

Toate astea se intimplau acum vreo zece ani. Presupun ca acum e mai bine...
Dar intre timp vreo patruzeci dintre fostii mei colegi (45 cu totul) au renuntat la invatamint. Ura si-n Canada! De aici incolo, contactele tinerilor profesori cu inspectoratul se reduc la minimum, spre satisfactia ambelor parti. Mai au din cind in cind loc cercuri metodice, la care daca stai cuminte, taci si
motai pe scaunul tau. N-ai nici o problema. Altfel nu se stie. Relatia dintre profesor si inspectorat nu e una prea reusita. Seamana cu o casnicie in care unul da mai mereu, iar celalalt primeste senin si se infurie tot din senin. Si zau ca nu exagerez cind vorbesc de dat si primit. Din cind in cind, in functie de specialitate, profesorii din scolile vreunui judet sint chemati la secretariat si anuntati ca trebuie sa dea banii pentru cartea venita de la inspectorat. „Care carte?“ Pai, o culegere de exercitii, caietul unui seminar la care au participat vreo trei inspectori, un raport de activitate... „Da, dar eu n-am cerut nici o carte!“ „Sigur ca nu“, i se explica. „A trimis-o inspectoratul.
Dumneavoastra o cumparati doar.“ Vrei, nu vrei – dar asta nu se mai spune. Poti sa nu vrei, dar de ce sa te pui rau cu inspectoratul? Cine are chef de inspectii dure si dese, cind iti poti plati linistea cu o carte? (Despre gregaritatea si lipsa mindriei de breasla a profesorilor vorbim
insa mai incolo.)

O carte o arunci linistit. Mai grav e cind primesti douazeci-treizeci de
exemplare dintr-o culegere de exercitii sau probleme. Afli ca – fiind nu doar
profesor, ci si prestator de activitati extrascolare – trebuie sa le vinzi elevilor
interesati. Iar cind autorul e chiar inspectorul tau de specialitate, cel cu care
iti vei da examenele de grad, elevii sint foarte-foarte interesati. Pentru inceput achiti totul din buzunar, dupa care – in functie de interesul real al elevilor si de grosimea obrazului sau naivitatea idealurilor – iti recuperezi banii fie direct, de la scolari ori din fondul clasei (daca esti diriginte), fie indirect, sub forma placerii de a rupe si a arunca pe foc treizeci de culegeri de exercitii inutile. Un pret cam mare, mai ales pentru un profesor, adica un angajat platit sub nivelul cerut de calificarea sa.

Cu inspectorii sau inspectoratul te mai intilnesti – dupa cum o sugereaza si
numele institutiei – la inspectiile de care ai parte. Aici totul depinde de umorile inspectorului, dupa cit de izbutit e „protocolul“ (mincarica, bauturica, atmosfera creata) si, desigur, si in functie de calitatile didactice ale inspectatului. E bine totusi sa nu fii rebel. Profesor bun, mediocru sau chiar slab e acceptabil sa fii, dar rebel nu. Pina la proba contrarie, inspectorul nu mai e un profesor cu experienta numit intr-o functie de conducere, ci un inalt functionar, departe de tagma insilor cu pantaloni prafuiti care alearga prin oras de la o scoala la alta ca sa nu intirzie la orele „de dincolo“. E mai legat de aparatul de conducere decit de scoala ca institutie educativa. Iar proba contrarie e inlocuirea din functie. Si-aici mai aveam de zis ceva...

...Mi-am amintit! La inspectorate, inlocuirile din functie se fac in special
dupa schimbarile de guvern. Presupun ca e felul in care intelege fiecare independenta educatiei, neimplicarea profesorilor in politica si alte gogosi pe care, daca esti foarte naiv, le crezi in primii doi-trei ani de invatamint. Mi-amintesc de mica problema iscata la un inspectorat din tara in 1996, o data cu venirea la putere a Conventiei Democrate. Nu era vorba ca inspectoratele trebuia sa fie si ele apolitice. Departe de-asa ceva! O asemenea gugumanie nu i-ar fi trecut nimanui prin cap. Nu, problema era ca posturile de inspector (totusi, presupus apolitice!) urmau sa fie impartite conform algoritmului, adica in functie de ponderea fiecarui partid aflat la guvernare. Cred ca asta spune destule despre ce inseamna un inspectorat scolar din Romania. O sa inchei totusi povestea cu ceva si mai abracadabrant: la nu stiu care specialitate se hotarise ca inspectorul trebuia sa fie de la un anumit partid.
Conform algoritmului, cum am spus. Numai ca persoana propusa – o femeie
capabila, apreciata de profesori si de la care se asteptau multe – nu era membra nici unui partid si a refuzat sa intre in algoritm. A invocat faptul ca
profesorii nu au voie sa politizeze invatamintul. Iar daca tot a fost asa de fraiera si a vrut sa respecte legea, n-a fost numita nicaieri. In locul ei a venit un cadru de partid si de incredere, dintre cei pe care profesorii il ocolesc cit pot. Din pacate, nu pot intotdeauna. Apoi a venit guvernarea PSD/PDSR, care a rezolvat lucrurile simplu: cine nu-i cu noi, nu-i inspector. Si au fost cu ei.

Fiindca, asa cum se spunea la istoricul cenaclu Junimea, anecdota primeaza,
o sa mai spun o anecdota, legata de centrele de excelenta. Poate ca stiti,
poate nu, dar acum citiva ani s-au infiintat asa-numitele centre de excelenta,
unde elevii cu aptitudini deosebite sint directionati si instruiti suplimentar.
La centrele de excelenta predau, in schimbul unei retributii suplimentare
(cum e si normal), profesori de valoare, pasionati de profesia lor si de lucrul cu elevi bine dotati intelectual. Printre ei se numara profesori tineri, profesori mai virstnici – adica mai experimentati – si inspectori – adica tot profesori. Dupa un an, doi, la un inspectorat judetean pe care nu-l mai numesc s-a hotarit insa coborirea militariei din pod. Profesorii tineri, fara grade, au fost trecuti pe pozitia de asistenti, adica momii care asista la orele predate exclusiv de profesorii cu experienta. Printre cei mai experimentati se numara, desigur, in special inspectorii care au decis masura respectiva. Inspectorul a dat, inspectorul a luat, fie talentul lui elogiat. Iar printre inspectorii talentati de care vorbesc se numara si acel surprinzator de agramat cadru de nadejde despre care vorbeam mai sus, insarcinat cu inspectiile la Limba si Literatura Romana. Dar asta nu m-a mirat. La urma urmei, acum vreo opt ani am cunoscut o profesoara metodista insarcinata
de inspectorat sa-i instruiasca pe studentii de la Litere in cadrul practicii lor la romana. De fapt, am recunoscut-o: specialista in predarea limbii romane,
cea care pregatea si supraveghea viitorii profesori, era de fapt fosta mea sefa pe vremea cind eram casierul U.T.C. pe liceu. Mai clar, femeia fusese ani de zile sefa U.T.C.-ului pe judet si nu mai predase de ani de zile. Nici nu se pricepea. Alegere mai potrivita nici nu mi-as fi visat – altfel de unde as fi gasit eu povestea asta? Desi banuiesc ca inspectoratele de la noi sint inca pline de asemenea povesti de succes.

Acum dupa atitea birfe adevarate insirate aici, sper sa nu credeti cumva ca
inspectoratele sint in intregime asa cum v-am povestit. In scurta mea cariera
didactica am cunoscut vreo doi inspectori veritabili: onesti, buni profesionisti, bine educati si lipsiti de aroganta. Oamenii aia nici macar n-au scris culegeri de exercitii. Sau, daca le-au scris, eu nu le-am vindut pe la elevi. In rest, am dat mai tot timpul peste functionari cu limbi de lemn, costume de activisti si atitudine de parlamentar degradat la munca in judet. Recunosc, au tot dreptul sa fie asa, fiindca in invatamint inspectorii reprezinta echivalentul puterii politice. Ba chiar – ce sa ma mai ascund dupa deget? – sint instrumentul puterii politice. Deaia si sint inspectori. Doar n-or sa inspecteze puterea!


Al treilea cerc – Profesorul si scoala (ca o floare)

In fiecare an intre 15 august si 15 septembrie, in perioada de pregatire si de
incepere a cursurilor scolare, la televizor apar imagini cu scoli distruse, sali de clasa paraginite sau complet distruse, cladiri cu peretii darimati s.a.m.d. Reporterii isi fac meseria, urmind o rutina devenita plictisitoare. Reportajul despre scoala distrusa din localitatea X seamana cu cel de anul trecut, despre scoala distrusa din localitatea Y, iar stirea ca nu stiu cite scoli nu au primit avizul sanitar nu mai misca pe nimeni. Si ce daca nu l-au primit? Cu sau fara aviz, cursurile trebuie sa inceapa. Si incep.

Visez la momentul in care reporterii TV sa caute disperti vreo scoala prapadita, si, negasind-o, sa se lege de amanunte: ca in toaleta scolii din X hirtia era pe terminate, ca tabla clasei din liceul Z era crapata la un colt, iar creta era prea tare, ca proaspata zugraveala rosie din sala de biologie e prea tipatoare... Deocamdata insa reportajele astea cred ca se fac cam asa: reporterul ia cameramanul cu el, urca in masina si se opresc unde vad o scoala. O filmeaza... si materialul e gata. Orice scoala ar intilni, sigur are toaletele distruse, salile de clasa paraginite, eventual un zid crapat sau cazut. Ar fi prea mare ghinionul sa dea peste o scoala aranjata si curata. Dar daca la prima scoala ai ghinion, a doua sigur e jalea de pe lume. Iar acolo invata copiii, tinara generatie, investitia in viitorul Romaniei sau cum vreti sa le mai ziceti.

Sa pornim de la ideea de investitie, fiindca judecata de tip managerial, din
prisma rentabilitatii, e la moda. Dar sa ne gindim la alt tip de investitii – cele bancare.

Imaginati-va ca vreti sa faceti o tranzactie de genul asta si intrati intr-o banca. Trageti cu putere de o usa greoaie, din fier, care scirtiie si se deschide fortat, zgiriind mozaicul de pe jos. Intrati intr-un spatiu semiintunecat, unde se disting undeva, in fata, niste ghisee prafuite. In spatele vostru usa se inchide singura, cu un bufnet apasat, si va treziti cu o bucata de tencuiala in
cap. Faceti citiva pasi si ocoliti cu grija o bucata de parchet umflat, unde placile de lemn au ridicat capul sa va muste de picior. Deasupra lor picura apa din tavan, formind un model galbui pe zugraveala veche.

Ajungeti la ghiseu, unde un functionar intr-un costum ros la coate si la revere va intimpina politicos. Ii explicati ca vreti sa va deschideti un cont, iar omul trage spre el o tastatura slinoasa. Incearca grabit citeva taste, dupa care, vadit nemultumit, opreste calculatorul si il porneste din nou. „Mai face figuri din cind in cind“, zice el in chip de scuza. „Dar rezolvam imediat.“ Si, ce-i drept, pina la urma rezolva. Intre timp, pe un hol separat de ghisee printr-o
usa cu geamurile sparte se aud doi tineri care se baga unul pe altul in vaginul mamei fiecaruia cu o obstinatie plictisitoare. Ca sa exageram pina la capat, sa zicem ca trebuie sa trageti o fuga pina la toaleta si, cind intrati acolo, va intimpina un miros greu de clor, citeva pisoare sparte, cu urina scursa pe jos, si vreo trei cabine cu usile rupte si scaunele de WC crapate, murdarite cu ceva dubios si cu o sirma ruginita pentru tras apa.

Sincer, v-ati lasa banii pe mina unei asemenea banci? Poate ca angajatii ei sint excelent pregatiti, poate ca au un consiliu de conducere genial... dar v-ati plasa economiile aici? Sau ati prefera una din bancile cu sediu elegant, din otel si sticla lucitoare, cu usi glisante si senzori, cu lift exterior din sticla, cu ghisee de marmura alba si functionari in uniforme impecabile? Chiar
daca uneori, intr-un acces democratic, spunem ca aspectul exterior nu conteaza, stim foarte bine ca de fapt conteaza. Si ne influenteaza enorm opiniile si deciziile.

Banca imaginara descrisa aici are un corespondent in realitate. Nu o banca, ci o scoala – cum cred ca v-ati dat deja seama. De fapt, asa arata sute de scoli din Romania. Paradoxal, banii nu ni i-am baga intr-un asemenea loc, dar mii de parinti isi lasa copiii sa stea acolo ore in sir. Asta chiar nu pot sa pricep.

E-adevarat, nu toate scolile arata in halul descris mai sus, dar numarul lacasurilor educative „ca o floare“ (cum ne invatau odinioara sa ne alintam scoala) s-ar putea sa fie chiar mai mic decit cel al scolilor distruse intr-un asa hal, incit – prin comparatie – imaginea prafuita de mai sus sa para una paradisiaca. Si, cum tot vorbeam de respectul pe care ar trebui sa-l trezeasca
profesorii si, implicit, templele de cultura in care isi transmit cunostintele elevilor, ce parinte sau elev poate respecta un ins pus sa lucreze intr-o sala cu perdele slinoase, cu banci rupte si scaune de trei tipuri, strinse parca de mila de la vecini, dintre care jumatate sint rupte, iar un sfert au desene
porcoase, cu organe genitale, sau inscriptii la fel de educative? Parchetul de pe jos e putred, umflat sau negru. Daca e de sticla, tabla e de obicei sparta macar intr-un colt, daca nu complet – eu personal am scris nu o data zile in sir pe placajul ramas dupa ce tabla s-a facut tandari. Daca e de lemn, aceeasi tabla e scorojita, iar vopseaua de pe ea abia se mai ghiceste, asa ca mai degraba pirogravezi decit scrii cu creta ceva pe lemnul crapat. Catedra profesorului e jupuita si plina de denivelari si aschii, asa ca bietul dascal risca sa-si sfisie sacoul numai daca se reazema de ea. Pe coridoarele scolilor misuna uneori golanasi din cartier, veniti sa viziteze vreo fetiscana, galagiosi si teribilisti, ca toti adolescentii (desi asta nu-i neaparat ceva rau).

Iar spre iarna, cind da frigul... atunci sa vezi demnitate profesorala! Zgribuliti in clase inghetate, alaturi de elevi, abia scriind pe tabla, cu capul inghesuit in git si rusinati fata de elevii lor, care-i intreaba – ca pe niste autoritati ce se afla – daca nu s-ar putea face ceva cu caldura in scoala, atunci demnitatea profesorului scade ca si temperatura, sub zero. Cei mai intreprinza tori vin cu resouri de-acasa si uneori se aduna in jurul lui, intr-o solidaritate de comuna primitiva, profesor si elevi, incercind sa se dezmorteasca. In acea perioada clasele cu ferestrele spre rasarit devin
foarte cautate, fiindca daca da Dumnezeu si e o zi insorita, parca se mai simte ceva si inauntru. Directori mai milosi reduc orele de la 50 la 40 de minute, cu pauze de cinci minute, ceea ce da peste cap intreg orarul si „procesul educational“; e greu sa convingi un elev sa fuga intre o clasa si alta in cinci minute, iar orele devin de fapt o goana neserioasa spre ora 12.30, cind toti pleaca fericiti si zgribuliti acasa, ca si cum ar fi scapat dintr-o tabara de munca fortata.

Sint multe lucruri care nimicesc demnitatea tagmei profesorilor si prestigiul invatamintului romanesc, dar cladirile cu aspect de hala ceausista care poarta numele de scoli au cu siguranta o contributie serioasa. Acolo totul e lasat sa se darime, reparatiile se fac ca sa se faca, iar cei care lucreaza inauntru, in praf, frig si curent, dau senzatia ca plimba si ei un catalog la stat, fiindca n-au fost in stare sa-si gaseasca o slujba serioasa. Desigur, nu e adevarat –
sau nu intotdeauna –, dar impresia generala nu poate fi alta.

Revin acum si ma intreb: bine, profesorii au ales sa stea, ponositi si infrigurati, in incaperile alea in care ar putea creste ciuperci sau ar putea pune la pastrare muraturi. Dar elevii ce vina au? Poate trebuie sa li se arate – vreme de opt, zece sau doisprezece ani, ca sa le intre in cap – ce-i asteapta daca au de gind sa aleaga o cariera didactica. O lectie de viata – una dura, ca
toate lectiile eficiente.Si desigur, cei mai putini ascultatori sau mai putin razbatatori ar putea ajunge pina la urma si acolo. Scolile ii asteapta, asa cum le stiau (si le stiu si eu) de zeci de ani: la fel de friguroase, de darapanate si de prafuite.

Cind vine vorba de salariile profesorilor, de conditiile in care lucreaza, de riscurile profesionale, se gasesc si azi destui care sa vorbeasca despre demnitatea sacrificiului dascalilor . Dar nimeni nu vede ca, asemenea profesorilor, si scoala – ca institutie – are probleme imense de imagine.
Institutiile bancare s-au dovedit inspirate cind s-au apucat sa-si construiasca sedii somptuoase (chiar daca exagereaza mereu in directia asta). Imaginea creeaza un capital de incredere. Iar imaginea scolilor a facut, implicit, si din invatamint, un domeniu cu capital de incredere redus. Chiar foarte redus. Un rau necesar, dar de care trebuie sa scapi cit mai repede. Altfel ajungi
profesor.

Raspunsul cel mai la indemina va fi probabil, ca nu sint bani. Nu sint bani pentru scoli, pentru educarea in conditii bune a copiilor, pentru invatamint de performanta. Perfect. Atunci sa ne asumam conditia si sa spunem clar ca nu ne intereseaza viitorul copiilor, educatia viitorilor cetateni, pregatirea profesionistilor din diverse domenii. Adevarul e ca in lumea a treia asemenea lucruri nici nu conteaza. Noi sa fim sanatosi... La urma urmei, lipsa de educatie nu doare.


Al patrulea cerc – Profesorul si elevii

Multe sint pacatele care au distrus imaginea scolii si a invatamintului din
Romania, o data cu invatamintul insusi. Majoritatea s-au nascut – oricit ne-am ascunde dupa degetele premiantilor la olimpiadele internationale – din nepasarea cu care scoala a fost lasata sa decada, devenind un ghetou al mizeriei, coruptiei, nepasarii si ignorantei.
Cel mai mare dezastru picat pe capul sistemului nostru educational (dezastru
pregatit din vreme, inca din anii comunismului) este totusi degradarea raportului dintre profesori si elevi, care e de fapt esenta invatamintului. Pot mirii nostalgicii despre respectul pe care generatia lor il acorda profesorilor sau despre tineretul de azi, care a luat-o – desigur! – razna. In realitate elevii sint in mare masura la fel dintotdeauna. Nici profesorii nu s-au schimbat
extrem de tare – oricum, nu hotaritor. Numai ca au cam disparut. Politica educationala proasta si haotica dusa in ultimii cincisprezece ani a facut ca majoritatea absolventilor de universitate talentati sa-si caute slujbe in alta parte. Asa au ajuns in invatamint profesori care au probleme cu ortografia limbii romane – asta daca nu luam in calcul scolile de la tara, unde de multe ori nici jumatate din profesori nu sint calificati.

OK. Pe astia-i avem, cu astia defilam. La urma urmei, un absolvent de liceu industrial care se recalifica rapid pentru invatamint e mai bun decit nimic. Adesea se dovedeste bun pedagog. De ce nu, si bun profesor... Problema e alta: daca profesorii in general, buni sau slabi, isi pot dovedi talentul sau incompetenta. Elevii – mai ales adolescentii – simt foarte bine (din cele
mai mici semne) si ce inseamna invatamintul, si ce pozitie au dascalii lor. Naivitatea cu care-i creditam pe pusti e inselatoare. Fapt verificat: pina si cei mai delasatori sau scandalagii elevi pe care i-am avut odinioara laudau in discutiile dintre ei (la care trageam nerusinat cu urechea) profesorii intransigenti si/sau talentati. Pe cei ingaduitori ii tratau cu o bunavointa superioara, pe cei slabi ii ridiculizau, pe cei excesiv de duri ii injurau. Daca „durii“ erau talentati, ii injurau si-i laudau cu un respect plin de frustrare. Ca grup, adolescentii intuiesc fara gres calitatile si defectele „profilor“ si
profita de ele, asaltind cu tupeu si dind inapoi cind simt ca intra pe un teren periculos – indiferent daca e vorba de note, de chiul, de probleme de disciplina sau de razbunari de licean.

Trebuie sa mai spun un lucru: elevii nostri nu sint aproape niciodata sinceri cu profesorii. Noi i-am invatat asa. Ne-am invatat (si i-am invatat si pe ei) sa minta, ca sa se descurce. Asa ca ei mint – dar stiu adevarul la fel de bine ca si ceilalti. Stiu si judeca, iar primii judecati sint profesorii. Chiar atunci cind ei profita, mint ori pacalesc, le e greu sa accepte acelasi lucru de la dascalii lor. Ei nu sint instante morale ori profesionale; profesorii insa da. Mai mult,
pozitia profesorului in societate modeleaza atitudinea elevilor fata de cel venit sa-i educe.

* * *


La fel de bine percep elevii situatia de ansamblu a invatamintului, precum si importanta profesorilor in societatea de azi. Pe baza ei isi modeleaza si atitudinile in fata dascalilor. Iar pozitia profesorului in fata elevilor se bazeaza pe doua elemente esentiale: profesionalismul si autoritatea. Cele doua sint interdependente si – n-avem ce face – fara ele nu exista invatamint performant. In plus, ambele lipsesc in mare masura din scoala romaneasca.
1) Cu profesionalismul e simplu de tot. Aici nici macar nu conteaza calitatile profesionale ale cadrelor didactice. Sistemul e cel care sufera de o criza de identitate, suplinita prin discursuri pompoase despre curricula si reorganizare. Sistemul educational de la noi, putred si rinced inca din epoca foamei si circului ceausist, crediteaza ideea inutilitatii educatiei. Programele
scolare sint excesiv de incarcate, pretentiile par – teoretic – gigantice, iar aglomeratia de informatie inutila (impusa in programele scolare dintr-un reflex universalist gaunos) face ca esenta sa se piarda aproape complet. Ce sa mai zic de modul chinuit si neatractiv in care e pusa informatia in manuale? Perpetuam ideea ca invatatura trebuie sa fie o truda, asemanatoare sapatului pe cimp. Apoi vine momentul evaluarii, cu cruda realitate a notarii penibile si a examenelor de forma, masluite sau rasolite. Aici inertia functioneaza la capacitate maxima de zeci de ani.

Ca absolvent de liceu ceausist, sint constient ca mai bine de trei sferturi din
cunostintele predate mi-au fost perfect inutile pina in ziua de azi, ca majoritatea notelor primite reflectau mai degraba nevoia de a scoate macar media 5 la toata lumea si ca obligativitatea absolvirii celor douasprezece
clase a afectat serios calitatea scolii. Si astazi ma mir cum de am trecut de bacalaureat – eu si mai bine de jumatate dintre colegii mei. Iar dupa cincisprezece-saisprezece ani, lucrurile nu s-au schimbat decit foarte putin. Intr-un cadru strimt, prafuit si fariseic, cum e scoala romaneasca, profesionalismul pe care profesorii il pot dovedi in fata elevilor nu depinde mai deloc de calitatile lor pedagogice sau didactice, ci de finalitatea ridicola a eforturilor bietilor dascali: diploma de „bac“.

Examenul de bacalaureat se vrea unul dur, selectiv, cu sapte materii, cu examene scrise si orale... dar procentajul de tineri care il trec e in continuare surprinzator de mare. Explicatia tine de acelasi clasic furat al caciulii, devenit indeletnicire nationala. In timp ce la nivelele inalte ale birocratilor
didactici se scriu programe novatoare, se implementeaza curricula, se elaboreaza manuale alternative si se fac subiecte unice de examen, care se secretizeaza si se parasecretizeaza, la nivelul activ al invatamintului, adica in scoli, lucrurile merg in continuare aproape la fel ca inainte de 1989: examenele de capacitate sau de bacalaureat trebuie sa dea cit mai multi elevi promovati. E in joc onoarea scolii! Sint in joc orgoliile parintilor! Onoare pe hirtie si orgolii gaunoase, fiindca notele nu reflecta decit eforturile de a fraieri un sistem care parca abia asteapta sa fie fraierit.

Caz concret: cind eram profesor, am urmarit o data un esantion de vreo 40 de elevi la examenele de bacalaureat. In conditiile unui examen veritabil – dur si onest –, sper ca vreo cinci ar fi reusit sa obtina cumva diploma aia de bacalaureat. Ceilalti... Vreo 30 aveau probleme cu cratimele, ortografia cu „a“ si „i“ sau scrierea cuvintelor lungi si n-ar fi trebuit sa treaca de clasa a VIII-a. Cel putin 15 din cei 30 erau semianalfabeti sau analfabeti de-a binelea. Dar la examenele de „bac“, cele sapte dure si pure probe de foc, au picat 2 (doi) din 40. Si nici ei n-ar fi patit-o daca n-ar fi fost vorba de o mica razbunare intre scoli: profesorii examinatori de la singura proba unde au picat cei doi (si, in general, toti cei trintiti la bacalaureat in acel loc) aveau pica pe directorul scolii, care le facuse o figura asemanatoare cu vreo doi ani in urma. Paradoxal, ca la noi, daca profesorii ar fi fost (cu totii) corecti, adica profesionisti, ar fi picat de douazeci-treizeci de ori mai multi elevi.

In atari conditii, cum poate un biet profesor sa-si convinga elevii de utilitatea
efortului facut de necajitul din fata lor? Elevul stie ca bacalaureatul se ia „aproape oricum“, iar prezenta in scoala devine un rau necesar, un fel de rutina social-turistica, la capatul careia, fiindca i-a creat profesorului o justificare pentru salariu, primeste o diploma. Si apoi urmeaza cursurile unei facultati... Daca nu, nici o paguba: in viata se poate reusi mult mai usor pe alte cai, care nu pretind educatie superioara – nici macar educatie. Asa ca talentul profesorului nu mai conteaza: el trebuie sa fie acolo, in clasa, alaturi de elevi, ca un element de recuzita obligatoriu, laolalta cu tabla, catedra, bancile, creta s. cl.

2) Cu asa date de pornire, nici autoritatea profesorului in fata elevilor nu are
pe ce sa se sprijine. Ca regula generala, profesorul si elevul convietuiesc de nevoie in acelasi spatiu. Cit timp nu se deranjeaza foarte tare unul pe altul, lucrurile mai merg cum mai merg. Altfel fereasca Dumnezeu sa puna cineva la incercare respectul elevilor fata de profesor! Incapabil sa degaje nota de optimism si siguranta care impresioneaza pustii si adolescentii, profesorul
naste mai degraba mila decit respect. Sa nu mai vorbim de profesorul devenit model pentru elevi...

Conform unui studiu publicat de Institutul de Stiinte ale Educatiei in martie
2005, profesorii constituie modele pentru 7,5% dintre tineri, in timp ce vedetele TV iau o halca de 37,5%. Pe cei din urma ii inteleg. Si pe cei 13% care isi aleg modelele dintre sportivi. Nu pricep ce-o fi fost in capul celor 7,5%. Vedetele TV si sportivii ilustreaza macar un model de succes concret.
Dar profesorii? Poate cei care au raspuns asa au parinti profesori. Poate au dat raspunsul respectiv din conformism sau din complezenta – eventual completind chestionarul chiar sub ochii vreunui profesor de-al lor. Altfel...
La urma urmei, pe ce se sustine autoritatea unui profesor in fata elevilor, adica puterea lui simbolica? Lasind la o parte profesorii charismatici (rari de tot), ca regula cinica, dar generala, e vorba de puterea de a face bine sau rau. Pe partea cu binele, poate ar fi vremea sa recunoastem ca la ora actuala truda profesorului e inutila si ineficienta pentru marea majoritate a elevilor. La importanta tot mai scazuta pe care o are educatia, nu cred ca multi adolescenti au senzatia ca lectura Baltagului lui Sadoveanu sau calculii logaritmici le pot face bine in viata. O medie de trecere da, dar alea se cam obtin oricum. In ceea ce priveste puterea de a-i pedepsi (sau corija), ea e redusa aproape de zero. De aici apare si degradarea disciplinei din scoli. Adolescentii in special, rebeli prin definitie, nu se supun celor pe care-i simt
mai slabi.
Pus in fata unui elev recalcitrant (caz destul de des intilnit), profesorul isi vede autoritatea periclitata inaintea intregii clase. Si-atunci ce face? Mai intii ii scade nota la Purtare. Jale mare, nu?! Sint curios daca poate sa-mi spuna cineva cui ii mai pasa de nota la Purtare (sau Conduita)? Ce influenta are ea asupra carierei unui tinar? I se cere la angajarea intr-o companie multinationala? N-as zice. Prezinta foaia matricola cind candideaza la o functie de parlamentar? Nu cred, altfel am avea azi un Parlament pustiu. Se duce cu media la Purtare la Politie, atunci cind da examen pentru sofer? Nt. Nota aia a ramas o forma fara fond idioata, care abia mai sperie elevii din
ciclul primar cind se duc cu carnetul de note la parinti. Mai exista, desigur, si
amenintarea cu exmatricularea, dar, din experienta mea, am vazut ca si asemenea masura afecteaza doar chiulangii sau scandalagii
„inocenti“ si „onesti“, adica pe cei putini care o iau razna pe propriul risc. In
general, un profesor decis sa faca ordine in rindul elevilor descopera repede ca fiecare elev cu probleme are cite o pila – in cel mai rau caz un profesor mai vechi din scoala, dar de obicei cite un inspector, un consilier de primarie sau (Dumnezeu stie cum!) cite un senator sau deputat. Unul dintre elevii
cvasianalfabeti pe care i-am vazut luind bacalaureatul fusese transferat de trei ori intr-un an dintr-un liceu in altul (lucru interzis de lege), de fiecare data ca sa scape de exmatriculare (pentru absente, pentru bataie, pentru scandal). De fiecare data a intervenit cineva, care era doar interpusul altcuiva „de sus, sus de tot“. N-am aflat nici azi cine. Dupa mintea mea, putea fi si presedintele statului... Totuna. Apoi, la liceele mai slabe exista si tendinta de a fi cit mai ingaduitor – atit la note, cit si la disciplina – pentru a atrage elevi. Altfel – i se explica profesorului intransigent din nepricepere – scade numarul de elevi, se reduce numarul posturilor si, vorba directiunii,
„dumneata, ca nou-venit, esti primul care ramii fara slujba!“.

Ce ziceti de un licean care, dupa ce lipseste doua luni de la scoala, apare intr-o zi si se ia l harta cu un profesor, pe care-l si tabaceste nitel? E drept, ulterior s-au luat masuri drastice, culminind cu scaderea notei recalcitrantului la eterna Purtare – cu un punct. Sa se invete minte, obraznicatura! De dragul comparatiei, o sa citez un fragment dintr-un text aparut mai demult in Dilema veche, care descrie atmosfera dintr-o scoala privata cu regim special din Bucuresti – Scoala americana : „Cam ce
pedepse se aplica intr-o scoala in care taxele se invirt in jurul sumei de 17.000 de dolari pe an? ...Acum citiva ani s-a desfasurat o ancheta cu privire la un seif spart. Seiful apartinea unei fete si fusese inscriptionat cu obscenitati. Cei doi vinovati au fost gasiti si exmatriculati imediat“.

Unde e normalitatea? La o scoala unde dai 17.000 de dolari pe an ca sa iti exmatriculeze copilul pentru „atita lucru“ sau in scoli si licee de cartier unde bataile intre elevi sint o regula, unde mai o incaseaza si cite un profesor (din greseala, doar din greseala!), iar pastrarea functionareasca a sezutului pe post a devenit cel mai important lucru?

Vrem un invatamint dinamic? Deocamdata avem o mortaciune. O stiu si profesorii, o stiu si elevii. Ultimii accepta situatia fiindca n-au incotro, dar nici nu ii acorda scolii mai multa consideratie decit merita in situatia actuala. Profesorii insa... cu ei e alta poveste.


Ultimul cerc (cel vicios) – Profesorul si profesorii

N-avem nici o problema sa recunoastem un adevar limpede pentru toata lumea – ca invatamintul romanesc e un organism grav bolnav. Mai greu e sa
gasim toate cauzele bolii, si asta din pricina ca vinovatia a fost impartita cu
o generozitate de Mos Craciun prin intreaga societate. Am vorbit destul de
politizarea invatamintului, de haosul si jocurile de interese din inspectorate, de indiferenta guvernelor postdecembriste, de starea jalnica a scolilor, de atitudinea elevilor. Dar imaginea n-ar fi completa daca as uita de vinovatia profesorilor insisi, fiindca si ei contribuie – si nu putin – la decaderea invatamintului romanesc.

E adevarat ca exista foarte multi profesori slab pregatiti, dar nu chiar intrati
t incit sa afecteze doar prin asta calitatea invatamintului mediu. E adevarat
ca exista nenumarati profesori (si invatatori sau invatatoare) care pretind cadouri de la elevi, dar asta se poate rezolva prin metode clasice, legate mai
degraba de dreptul penal decit de sistemul educational. La fel stau lucrurile si cu profesorii care isi obliga elevii sa faca meditatii cu ei. Mai sint, desigur,
multi, surprinzator de multi profesori cu probleme psihice, dar acum exista si
un control psihologic obligatoriu pentru cadrele didactice – si zau ca era necesar! Am vazut destule crize de isterie sau izbucniri de cruzime la cadre didactice din invatamintul preuniversitar. (Nici macar nu e ceva iesit din comun: uzura psihica la care te supune lucrul cu copiii este imensa.) Exista inca posturi de profesor care se obtin prin relatii. Exista inca o retea de interese care traverseaza fiecare scoala si include in paienjenis si inspectoratul, iar de ea nu se trece usor...

Numai ca toate situatiile delicate de mai sus nu sint altceva decit efecte ale
degradarii sistemului si manifestari imorale ori anormale, declansate la nivel
individual. Sistemul doar le permite si le incurajeaza. Necazul e ca problemele invatamintului pot fi rezolvate pornind in primul rind de la profesori si invatatori, care le cunosc cel mai bine. De aceea vina profesorilor, atita cita este, e mai mare decit a restului lumii, fiindca
ei ar trebui sa fie cei mai interesati de sanatatea sistemului.

Problemele sint, probabil, mai multe si mai complexe decit schema simplificata pe care incerc s-o expun aici. Dar citeva elemente definitorii tot as putea insira. Ele explica multe. Mai trebuie spus si ca ele actioneaza concomitent, ba chiar interactioneaza si se stimuleaza reciproc.
1) Prima ar fi lipsa de solidaritate a profesorilor, suplinita cu insucces de
maruntele solidaritati de gasca din fiecare scoala. Comparativ cu alte categorii profesionale, profesorii au fost mereu extrem de dezbinati, egoisti si indiferenti in privinta situatiei lor pe ansamblu. E unul dintre cele mai eterogene grupuri profesionale. Parca nici n-ar avea interese comune. Adesea ii apropie doar faptul ca au facut o facultate. E drept ca intelectualii – de la un nivel sau altul – sint cel mai greu de unit si de urnit intr-o actiune comuna: individualitatea copleseste instinctul de asociere. Daca minerii ar fi fost profesori, ar fi zacut si acum in Valea Jiului, dezbatind cine, cum, daca si de ce sa plece spre Bucuresti (ceea ce in acel caz n-ar fi fost deloc rau). Solidaritatea – fie si minima – existenta intr-o fabrica, intre angajatii unui magazin sau chiar intre elevii unei clase le e straina profesorilor, care ar putea-o invata usor chiar de la ou, adica de la elevii lor. Am avut ocazia sa vad din interior citeva greve ale profesorilor, porniti – pe buna dreptate – sa ceara drepturi macar apropiate de obligatiile si demnitatea pozitiei lor. Vreo doua nici n-au fost greve, ci sfiriiace: unele scoli au intrat in greva, altele
nu au intrat, au existat scoli la care o parte din profesori faceau ore, iar alta
parte se declarau in greva, unii directori (tot profesori, desigur) amenintau
cu sanctiuni salariale, altii incurajau greva... ce mai, o bulibaseala demna de
starea invatamintului de azi. Cit am fost profesor n-am simtit nici macar ca ar exista un sindicat, desi teoretic stiam ca exista. „In unire sta puterea“, ii invata profesorii pe elevi. Mai bine s-ar invata intre ei...
2) Mentalitatea functionareasca e un alt factor demn de luat in seama.
Cred ca scoala romaneasca este la ora actuala una din putinele birocratii de
tip comunist ramase intepenite in proiect. Inertia manifesta la nivel de inspectorat, liceu, scoala generala impiedica nu doar schimbarea de mentalitate (macar asta se va face oricum in timp), ci si imbunatatirea calitatii educatiei. Orice schimbare e riscanta si e prost vazuta. In ciuda reformelor haotice prin care a trecut invatamintul romanesc in ultimii ani, de schimbat s-au schimbat prea putine.

Pe vremuri circula un banc despre examenul de admitere la Militie, unde
candidatilor li s-au dat niste cuburi, conuri, sfere si alte corpuri geometrice,
pe care sa le introduca in niste orificii – fiecare la locul potrivit. Dupa examen s-a constatat ca toti viitorii militieni trecusera testul, numai ca unii s-au dovedit foarte destepti, iar altii foarte puternici. In fata incercarilor de reforma, spiritul care domina scolile romanesti aminteste mai degraba de militienii puternici, care forteaza conul sa intre intr-un orificiu patrat. Sistemul inertial existent in scoli are incredibila capacitate de a remodela orice incercare de inovatie, aducind-o la forma didactica terna, prafuita si birocratica bine stiuta. Reformele – bune sau rele (asta e alta problema) – au fost anulate de reflexele birocratice din scoli si inspectorate, care au produs modificari minime cu tam-tam maxim. La urma urmei, de cele mai multe ori si autorii proiectelor de reforma, si cei pusi sa le aplice veneau cu aceeasi inertie didactica, asa ca rezultatul nici nu era greu de banuit.

Probabil ca lucrul cel mai greu de facut este sa distrugi rutina invatamintului
„pe banda rulanta“, care produce absolventi si nu oameni care stiu sa gindeasca sau sa invete. Inertia ierarhica, determinanta in scoli, nu ajuta nici ea schimbarea. Gradele pe care le obtin profesorii in timp (si care sint o recunoastere a calitatilor didactice) sint folosite ca argumente ale autoritatii si puterii in fata colegilor. Cancelaria e un birou cu functionari de diverse grade si cu mai multa sau mai putina putere in cadrul grupului de profesori. Iar in orice scoala din Romania profesorul mai vechi detine mai multa putere decit cel tinar. El impune regulile si sanctioneaza abaterile. El „stie cum merge treaba“, fiindca e acolo – in scoala, in invatamint, in catedra – de mai multa vreme. El cunoaste pe toata lumea. El stabileste comportamentul adecvat, judeca abaterile, diminueaza sau sustine autoritatea profesorilor „boboci“. Ca sa produci o schimbare, trebuie sa capeti autoritate, iar autoritatea o obtii in timp, incadrindu-te si supunindu-te modelului inertial. Doar ca de obicei atunci e prea tirziu ca sa provoci schimbari. Doar stii cum merge treaba; n-o sa risti sa schimbi lucrurile tocmai acum.

3) Ierarhiile nasc coteriile de cancelarie, latura cea mai neplacuta a convietuirii cadrelor didactice. Daca lipses te interesul pentru lupta comuna, de tip sindical, in favoarea propriului grup profesional, el este inlocuit cu succes de lupta dusa de gastile existente in fiecare cancelarie in favoarea propriilor scopuri, asa cum se intimpla in orice sistem accentuat birocratic si lipsit de o responsabilitate evidenta. Sa te fereasca Dumnezeu sa intri intr-un conflict cu vreuna din ele! Gastile de cancelarie isi urmaresc interesele (adesea stupide) si, ca sa-si cucereasca pozitia dominanta in tribul cancelariei, ajung de multe ori sa induca la elevi neincrederea in anumiti
profesori, sa incurajeze in clase atitudinea de fronda fata de rivali si, in general, sa nimiceasca solidaritatea ce se poate crea intre elevi si profesori. Coteriile se organizeaza pe catedre, pe grupuri de virsta, pe orice forma de
interes comun, dar in nici un caz de tip profesional. Si nici nu au un rol
educational.

Imi amintesc acum de o prietena cu vocatie de dascal. Atunci cind revenea
in vizita in orasul unde isi incepuse cariera didactica, fostii ei elevi se anuntau unii pe altii si se adunau ca s-o intilneasca, fie si pentru un sfert de ora. Era un caz rar – un profesor cu charisma. Stiu ca la un moment dat a izbutit, prin propriile forte si relatii la un Centru Cultural Francez, sa obtina fonduri si facilitati de cazare si transport pentru o excursie in Franta cu un grup de elevi. Numai ca in Franta urma sa plece chiar
ea si nu vreuna din profesoarele mai in virsta din catedra (care erau mai de
mult in scoala, aveau grade didactice mai mari si contau mai puternic in ierarhia scolii). Prin urmare, colegele ei mai experimentate si-au consumat o
multime de energie ca sa impiedice plecarea elevilor si pina la urma au reusit. Intre timp, prietena despre care va vorbeam a emigrat in Canada. Cind mai vine in vizita si trece prin orasul unde si-a inceput cariera de profesor, e destul sa afle vreunul dintre fostii ei elevi si imediat se aduna sa o reintilneasca. De profesoarele din gasca pomenita nu mai stiu nimic.

4) Toate problemele de mai sus sint provocate in primul rind de deresponsabilizarea cadrelor didactice si, in acelasi timp, tot ele o si stimuleaza. E un cerc vicios care se roteste fara alt rost decit cufundarea intr-o mizerie tot mai adinca a invatamintului. Stilul birocratic de lucru si indiferenta fata de propriile drepturi si responsabilitati aduce dupa sine degradarea imaginii scolii romanesti. Ca tot romanul smecher, si profesorii par sa creada ca gunoiul poate fi ascuns vesnic sub pres. Si, ca tot romanul smecher, se insala: degradarea imaginii profesorilor si a invatamintului in general e rezultatul performantelor slabe si al viciilor ce macina domeniul. E drept, conducerea unei uzine falimentare poate ascunde mai greu lipsa de performanta, fiindca aici succesul se masoara in elemente concrete: de productie, de competitivitate, de eficienta si rentabilitate. Produsele scolii sint imateriale, dar asta nu inseamna ca nu exista nici o metoda de evaluare si nici un rezultat limpede. In timp, esecurile se acumuleaza, se vad tot mai tare si ele afecteaza intreag domeniul educatiei.

Sute de profesori se lauda cu elevii romani campioni la olimpiadele scolare
internationale. Toti anunta cu mindrie: „E meritul invatamintului de calitate de la noi!“. N-am auzit insa nici un profesor care sa vorbeasca de zecile de mii de elevi care trec degeaba prin scoala si capata o diploma ca sa justifice activitatea profesorilor. Nu l-am auzit pe vreunul referindu-se la ei si spunind „E vina invatamintului de proasta calitate de la noi!“. Nimeni nu vorbeste despre indiferenta cu care se trece de la o generatie de elevi la alta, ca si cum am scapa de inca o povara. Impreuna la victorie, nevinovati in esec. Cele citeva reusite sint asumate integral de toata lumea, iar mult mai numeroasele rateuri sint trecute sub tacere. O astfel de mentalitate paguboasa a contribuit serios la degradarea imaginii scolii si a profesorilor, fiindca de fapt toata lumea stie ca de educatia pe banda rulanta si de mintuiala despre care vorbeam sint responsabili profesorii. Si sistemul, desigur.

Statutul inferior pe care il au acum profesorii ii impiedica, desigur, sa poata
influenta serios starea invatamintului. Numai ca pe undeva tot profesorii
isi asuma de buna voie acest statut. Cred si ei, dincolo de retorica misionarista, ca nu pot face mare lucru, ca trebuie sa plece capul, ca fatalismul inseamna realism. Deresponsabilizarea profesorilor
condamna la esec si tentativele de greva, facute de mintuiala, si incercarile
de reforma, si truda de a spala blazonul bransei.

* * *

Nu vreau sa fiu excesiv de pesimist. Lucrurile se schimba pe ici, pe colo. Doar ca se schimba siciitor de incet. Si nu neaparat gratie profesorilor, inspectoratelor sau ministerului (caruia acum ii zice Ministerul Educatiei si Cercetarii), ci trecerii timpului si schimbarii de generatii si de mentalitate.
Rezolvarea porneste de la acceptarea realitatii. E ca la psihanalist: incepi sa-
ti rezolvi problemele din momentul in care recunosti ca le ai. Dar cine e nebunul care sa accepte public ca greseste? Asa ca lucrurile or sa continue destui ani ca si pina acum: cu un invatamint mediocru, platit mediocru si organizat mediocru si cu lamentatiile miilor de nevinovati care l-au pus pe butuci. Si, din cind in cind, cu cite o medalie la vreo olimpiada de fizica sau matematica din Orientul Indepartat, cu care vom mai justifica unul-doi ani de inertie.

[teddyy]

Vai de capul meu ce-i aici !De ce nu i-ati trimis doamnei textul prin adresa de e-mail?

[marikaj]

EXISTA POSIBILITATEA de a atasa un fisier, document in format word sau pdf, se incarca greu pagina

[oana1964]

intr-adevar, este un text excelent. pacat ca nimeni nu l-a mai citit, ca altfel ar fi votat.
eu l-am salvat pe calc. meu. poate il stergeti si-l atasati in alt format, ca sa nu "manance" atata spatiu.

[ebelivac]

Din pacate, am facut-o!
Am facut o greseala ca am pus tot articolul. Mea culpa!
Si tot din pacate, nu se mai poate sterge, deoarece posturile la care s-a raspuns nu mai pot fi modificate sau sterse. Daca administratorii forumului vor gasi de cuviinta sa il stearga, sa o faca!

In alta ordine de idei, ma cam roade pe suflet ceva. Oricum, eu nu am vrut altceva decit sa trag un semnal ca TREBUIE SA DISCUTAM, SA DEZBATEM, SA GASIM SOLUTII.
Dar din pacate, am fost "tras de urechi" si intrebat cum imi pot permite sa fac afirmatii grele (cum a fost mottoul acestui articol) despre profesori si in special pe un site al lor, al profesorilor? Mi s-a mai spus ca de catre cineva ca nu are nevoie sa citeasca articole ca sa isi dea seama de starea educatiei.
Se pare ca discutiile de pe acest forum s-au inchis intr-un cerc vicios, asa cum este si educatia, inchisa intr-un cerc vicios. Si incep sa inteleg din ce in ce mai mult reactia domnului danis2176, cind a ales sa isi tina parerile pentru dinsul. Poate este mai bine asa, pentru sistemul public de invatamint!
Inca o data imi cer scuze pentru greseala facuta,
Cu deosebita consideratie,
Eugeniu Belivac

[ebelivac]

Vai de capul meu ce-i aici !De ce nu i-ati trimis doamnei textul prin adresa de e-mail?

Pentru ca am vrut ca toata lumea sa aiba acces la el DIRECT, sa nu se mai impiedice de chestii minore, cum ar fi deschiderea unui pdf. Daca ati fi urmarit topicul de la inceput, ati fi vazut ca au fost si citeva linkuri catre formate pdf. Dar unii dintre participantii la aceasta discutie, au intimpinat greutati in a-l accesa. Si atunci am ales aceasta varianta. Se pare ca nu a fost cea mai fericita. MEA CULPA!

[mariro]

Pentru mine a fost cea mai buna varianta aleasa. Adresele date mai sus se deschideau foarte greu si apoi se blocau. Am citit tot si am fost a doua care am votat. Este realitatea goala-goluta si "foarte adevarata" daca se poate spune asa!
Sunt absolut convinsa ca in invatamant trebuie schimbari radicale; ca putem sa le realizam noi cei care avem mai multa experienta (vechime) ca sa nu spun cei mai batrani (aici pot spune multe despre colegii mai tineri si nu intotdeuna de bine!) Cu ce incepem? Cu mentalitatile? Desigur, foarte multi suntem adptabili si maleabili la tot ce e nou, interesant si util in munca noastra! Dar cum "dresam" pe ceilalti?

[mychy_89]

Domnul Gheo scrie " realist "realitatea din invatamantul romanesc.
M-a "uns la suflet".
Si totusi....cui ii pasa?
Putem schimba sistemul?
Cu ce sacrificii? :mrgreen: