probabil k am fost foarte optimista cand am scris mesajul de mai sus...
am recitit de curand cateva carti despre inteligenta emotionala si, asa cum mi s-a intamplat si la prima lectura, m-am gandit ca pot sa aplic la clasa cele invatate.
ma apuca din cand in cand cate un optimism de-asta, de zic k as putea sa-i fac pe toti, parinti, copii, sa iubeasca scoala. stiu, sunt copil...
cu testele de la sedinte stiu ca este greu. cum spuneam, intentia nu este sa-i critic pe parinti, ci sa le arat si alte fetze ale copilului (caci toata lumea stie k acesta nu se poarta la scoala la fel ca acasa, n-are rost sa explicam de ce, stim deja) sau sa trag un semnal de alarma (acolo unde se aude) asupra unui anumit comportament. si cred k dk totul este prezentat ca o joaca, lucrurile sunt mai usor de acceptat. replici de genul 'urmeaza un test parinti-copii... aveti curaj sa participati? haideti, mai mult curaj! uitati, copiii dvs abia asteapta...' etc. pot 'dezgheta' atmosfera, daca sunt spuse pe un ton amuzat.
cred ca dk vorbim sincer cu parintii, acestia nu au decat doua optiuni: sa aprecieze sinceritatea si sa raspunda in acelasi mod sau sa se supere. in primul caz, lucrurile stau foarte simplu, iar in al doilea, cred ca trebuie sa le precizam ca nu am criticat copilul, ci un anumit comportament de-al lui, ceva ce putem schimba. copilul e ok, comportamentul nu se potriveste. ca o bluzita urata ce nu-si are locul pe un copil frumos (aberez, nu?
). toti avem comportamente, atitudini nepotrivite la un moment dat. asta trebuie sa-i facem pe parinti sa inteleaga. noi, adultii, nu facem exceptie.
si permanent trebuie repetat: NOI trebuie sa actionam, NOI il vom ajuta sa se schimbe. sa le explicam ca formam o echipa ce incearca sa educe copilul... nu putem unii fara altii. sunt lucruri pe care parintii nu le stiu despre propriul copil, asa cum sunt multe pe care nu le stim noi.
stiu, nu spun lucruri necunoscute voua...
mi-a mai venit o idee: putem incepe numai cu teste adresate copiilor si pe care sa le discutam cu parintii. le spunem acestora ca i-am intrebat diverse lucruri pe copii si k am notat raspunsurile (dk sunt cls 1 si nu stiu inca sa scrie) si apoi ne jucam: care parinte ghiceste ce a scris copilul? de ex.: de ce ii este cel mai tare teama copilului dvs? ce il face cel mai fericit? parintii afla multe astfel... mai sunt si celebrele teste psiho pe care le putem aplica la clasa si discuta la sedinta...
cat despre parintii ce nu vin la scoala, nu stiu ce sa spun... ca toata lumea, ma confrunt si eu cu asa ceva. si la un moment dat, cand i-am prins 'la inghesuiala' (cand au venit dupa cecul de alocatie, bineinteles
, acel moment pe care toti il speculam
), i-am si intrebat de ce nu o fac. dupa celebrul 'bine ati venit, chiar voiam sa mai vb cu dvs', ei au inceput sa se scuze, iar eu am incercat sa gasesc solutii, impreuna cu ei, la scuzele lor. 'stiti, vin tarziu... dvs nu mai sunteti la sc la ora aia... sedintele sunt si ele inaintea orei de terminare a programului meu de lucru...' a fost cea mai frecventa scuza. le-am propus sa stabileasca ei o ora si o zi (k locul il stiam deja
) cand ne putem vedea pentru a mai discuta. mai de rusine, mai de... nu stiu ce... au fost nevoiti sa se mai intalneasca cu mine. de altfel, daca stau sa ma gandesc bine, in rest nu au fost decat scuze obiective: cineva bolnav sau ceva de genul asta. nimeni nu va spune k i-a fost teama k va fi criticat pentru rezultatele sau comportamentul fiului/fiicei (desi nu stiu de ce ar fi!?!). acestia invoca tot scuza cu timpul.
si problema cu teama de critica poate fi evitata prin aplicarea principiului pedagogic 'lauda in plen, critica in particular'. nu trebuie sa criticam un comportament singular in cadrul unei sedinte, dar putem critica un comportament al clasei in ansamblu (sau majoritate) - de fapt, nu critica,
ci prezentare, cu accentul pe cautarea solutiei, nu al tapului ispasitor. in general, evit sa rostesc nume daca le asociez cu ceva critic. ii rog doar pe parintii copiilor respectivi sa mai ramana putin, sa le mai povestesc cate ceva.
intr-o carte din cele despre care vorbeam mai sus, scria ca replicile noastre ar trebui sa fie pozitive (asta si la clasa. spunem mai degraba 'mi-ar placea sa nu fie atata galagie', in loc de 'nu mai faceti galagie'). de aceea, discutiile cu parintii incep cu evidentierea calitatilor copilului, continuand cu 'ar putea sa fie mai atent, i-ar fi mai usor sa inteleaga'. le e mai usor sa accepte ca exista defecte, daca vad ca sunt si calitati.
bineinteles, sunt si parinti care se supara. pe acestia ii intreb franc: ce va nemultumeste? unii zic ca nimic si atunci ii las in pace, altii incep sa prezinte situatia. ii ascult si apoi ii intreb ce asteapta de la mine. concret. sa schimb calificativul?, sa il bat pe gigel? le cer sa dea ei o solutie, moment in care incearca si ei sa se puna in pielea mea si se mai tempereaza vazand ca nu e asa usor...
si daca nu se tempereaza? ei, bine, dragilor, nu mai stiu, ca doar nu-s psiholog...
incerc si eu sa ma descurc cum pot... ma gandesc: cum ar fi sa fiu mama lui gigel batausul? dar a alinutei cea care nu invata? si ma adaptez din mers. le si spun: 'nu cred ca mi-ar fi usor daca as fi in locul dvs. probabil k aveti foarte multa rabdare'. caci oamenii, pana la urma, nu vor decat sa fie ascultati si acceptati. si ati vazut ca la invatator (probabil si la diriginte) parintii vin si povestesc ca la preot.
m-am gandit cum sa rezolv si problema cu 'tratatia' de la sedinte: la prima sedinta vin eu cu 2 sticle de suc si 1/2 kg biscuitei varsati (nu costa mai mult de 100.000 lei vechi/10 lei noi
- k am auzit k trebuie sa scriu pretul si in noua formula) si le spun ca imi place sa fie o atmosfera mai lejera, sa ne simtim bine, sa nu fim stresati, sa putem comunica precum niste oameni civilizati, sa venim ca sa discutam, nu sa tin eu prelegeri. daca am noroc, pentru a doua sedinta se vor organiza chiar mamicile. daca nu, la a doua aduc tot eu ceva si le sugerez ca poate ne organizam pentru data viitoare
. ei, si daca tot nu se 'prind', ma gandesc ce-o sa fac... va povestesc la anu', la clasa I. tineti-mi pumnii sa am un colectiv de parinti cel putin la fel ca cel de-acum
! ca vorba ta, mariro, de la fata de masa si husele de banci, pana la cautatul celor mai bune cabane la munte, ei le-au facut! nu stiu ce ma faceam fara ei...
a, am uitat sa spun: la sfarsitul primului semestru din clasa I, le-am dat diplome parintilor care s-au implicat foarte mult. pe urma am regretat ca n-am dat si celorlalti, dar unii chiar nu facusera nimic (nici pentru propriul copil). in urmatorii ani nu le-am mai dat diplome, dar am avut grija sa ii laud la sedinte (si cum sa nu-i lauzi cand cei mai instariti au daruit medicamente celor mai nevoiasi - intr-o perioada cu epidemie de gripa- , iar o mamica i-a gasit serviciu alteia, ce de mult timp era somera? sa stiti ca nu ma laud cu ei, ci ii laud pe ei...).
acum, la sfarsit de clasa a patra, le voi darui diplome tuturor. cred ca le merita... doar (mi-)au supravietuit in acesti 4 ani!