educatia incluziva

educatia incluziva

Mesajde mihdeea » 30 Ian 2007, 00:07

Va rog, as dori materiale despre educatia incluziva!
mihdeea
 
Mesaje: 2
Membru din: 25 Sep 2006, 18:00

Mesajde deliras » 02 Aug 2007, 14:46

Si eu as dori aceste materiale,poate ne lamurim impreuna.Problema mea este ca nu prea suntem recunoscuti ca centre si doar ca scoli speciale cu activitate limitata.
deliras
 
Mesaje: 8
Membru din: 31 Iul 2007, 11:16

Educatia incluziva

Mesajde gabriela_jupaneasa » 10 Oct 2007, 19:21

Despre educatia incluziva gasesti cateva argumente in psihopedagogia speciala.Dar mai mult nici inspectorii nu stiu.
gabriela_jupaneasa
 
Mesaje: 6
Membru din: 11 Sep 2007, 21:14

educatia incluziva

Mesajde betiana » 10 Oct 2007, 19:57

Asociatia Reninco a scos sub egida UNICEF in 1998 cartea "Educatia integrata a copiilor cu handicap" in care sunt specificate si strategiile pentru realizarea unei bune educatii incluzive. Si mai exista o carte scoasa de MEC sub egida UNICEF in 1999 " Dezvoltarea practicilor incluzive in scoli "
betiana
 
Mesaje: 240
Membru din: 22 Apr 2006, 18:37

Mesajde deliras » 11 Oct 2007, 17:27

Da dar cred ca ambele carti au ca subiect activitatea scolilor normale care integreaza copiii cu ces ori problema este a fostelor scoli speciale care acum au dreptul de a avea in structura lor si clase sau grupe paralele cu copii normali dar toata lumea ignora acest fapt,nu-l recunosc.....
deliras
 
Mesaje: 8
Membru din: 31 Iul 2007, 11:16

copii cu ces

Mesajde angela_ghrsm » 17 Oct 2007, 17:43

La anul scolar viitor vor veni la scoala noastra doi copii cu deficiente pt ca parintii nu vor sa-i duca la o scoala unde s-ar putea face mai mult pt ei. Cine poate sa-mi spuna cum îi faceti pe copiii cu deficiente motorii sa scrie ? în afara de marirea spatiului grafic si a instrumentului de scris ?
poate sa-mi raspunda cineva care este la o scoala cu deficienti motorii !
angela_ghrsm
 
Mesaje: 120
Membru din: 01 Feb 2007, 15:23

Mesajde psihopedagog » 02 Noi 2008, 01:07

imi cer scuze pentru cele postate m-am referit la o scoala pentru deficientii motorii.
Ultima oară modificat de psihopedagog pe 03 Noi 2008, 21:45, modificat 1 dată în total.
psihopedagog
 
Mesaje: 5
Membru din: 25 Sep 2008, 21:54

Mesajde o_ileana » 02 Noi 2008, 15:19

Aveti mai jos un exemplu despre ce se invata/evalueaza, la un curs de specialitate, in acest domeniu (inclusiv o bibliografie, ce-i drept, e doar selectiva).

"Disciplina: Psihopedagogia deficienţelor senzorio-motorii Catedra: Psihopedagogie specialăTitular: Conf. dr. Alois GherguţSpecializarea: Psihologie Credite: 5 Anul: IV; Semestrul: II Număr total de ore: 48 Curs teoretic: 2 Seminar: 2 Evaluare: examenNr. ore / săpt.: 4Laborator: 0OBIECTIVE: După ce vor studia această unitate, cursanţii vor putea să: 1. Opereze cu principalele concepte specifice asistenţei psihopedagogice a persoanelor cu deficienţe senzorio-motorii; 2. Descrie rolul şi responsabilităţile principalilor factori implicaţi în asistenţa psihopedagogică a persoanelor cu deficienţe senzorio-motorii; 3. Definească principalele repere strategice privind proiectarea şi susţinerea unor activităţi de intervenţie psihopedagogică pentru aceste categorii de persoane; TEMATICA CURS: 1. Deficienţe senzoriale: tipologie, discipline/domenii de intervenţie psihopedagogică 2. Deficienţe auditive. Clasificare. Etiologie (factori endogeni, factori exogeni) 3. Deficienţe auditive; tabloul psihopedagogic; terapia şi educarea persoanelor cu deficiente auditive. 4. Deficienţe de vedere. Clasificare. Etiologie (factori endogeni, factori exogeni). 5. Deficienţe de vedere; tabloul psihopedagogic; terapia şi educarea persoanelor cu deficiente de vedere. 6. Deficienţe motrice. Clasificare. Etiologie (factori endogeni, factori exogeni). 7. Psihomotricitatea. Tulburări de psihomotricitate 8. Modalităţi de intervenţie în cazul persoanelor cu deficienţe senzorio-motorii.
SPECIALIZAREA PSIHOLOGIE ANUL IV 4 TEMATICA LUCRĂRILOR DE SEMINAR ŞI LABORATOR: Seminariile vor include teme referitoare la prezentarea domeniului psihopedagogiei persoanelor cu deficienţe senzorio-motorii, activităţi interactive cu problematizarea unor situaţii din practica profesională în domeniu, elaborarea unor studii de caz si a unor proiecte de intervenţie, vizionarea unor studii de caz pe suport audio-video, dezbateri pe teme propuse de cursanţi.
BIBLIOGRAFIE CURS (SELECTIV): 1. Stanică, I., Muşu, I., ş.a. Psihopedagogie specială. Deficienţe senzoriale, Ed. Pro Humanitate, Bucureşti, 1997; 2. Pufan, C., Probleme de surdo-psihologie, E.D.P., 1982; 3. Mircea Ştefan, Educarea copiilor cu vedere slabă. Ambliopi., E.D.P., 1981; 4. Tucker,I., Powell, C., Copilul cu deficienţe de auz şi şcoala, Bucureşti, 1993; 5. Damaschin, D.. Defectologie, teoria şi practica compensaţiei deficienţilor de vedere, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti; 6. Robănescu, N., Readaptarea copilului handicapat fizic, Ed. Medicală, 1976; 7. Albu, C. Albu, A. Asistenţa psihopedagogică a copilului deficient fizic, Ed. Polirom, Iaşi, 2000; 8. Albu, C. Albu, A, Elemente de psihomotricitate, Ed. Spiru Haret, Iaşi, 1999; 9. Alois Gherguţ, Cristina Neamţu; Psihopedagogie specială, Editura Polirom, Iaşi, 2000; 10. T. Cozma; A. Gherguţ, Introducere în problematica educaţiei integrate, Ed. Spiru Haret, Iaşi, 2000; 11. Volumul Psihopedagogie sociala, cursurile anului 2 ID, semestrul 1 si 2., Cap. Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe educative speciale
DISCIPLINELE CARE TREBUIE PARCURSE ÎN PREALABIL (OBLIGATORII ŞI RECOMANDATE): 1. Psihologie generală 2. Pedagogie generală 3. Psihologia dezvoltării 4. Metodica 5. Psihopedagogia comportamentului deviant 6. Logopedie
EVALUARE: Activitatea la orele de seminar – 1/3 din nota finală. Examen scris – 2/3 din nota finală"


sursa:

http://www.psih.uaic.ro/activ/I_licenta ... sih_IV.pdf

Mult succes!
o_ileana
 
Mesaje: 128
Membru din: 31 Aug 2005, 11:58

Educatia incluziva

Mesajde zinuca » 17 Mar 2009, 21:33

as dori sa aflu cateva metode eficiente care se pot folosi in invatamantul incluziv
zinuca
 
Mesaje: 2
Membru din: 17 Mar 2009, 20:58

Mesajde mrazvy1 » 20 Mar 2009, 10:10

ia legatura cu cu un invatator sau profesor de sprijin si vei afla ceea ce doresti, bafta.
mrazvy1
 
Mesaje: 12
Membru din: 14 Feb 2007, 22:54

Mesajde natasav » 25 Mar 2009, 14:18

Friday, February 20, 2009


Autismul şi învăţământul public

Două din blogurile pe care le urmăresc (al lui Kiti şi al lui M.) au abordat recent această problemă; probabil şi pentru că blogurile sunt ţinute de mamele unor copii cu autism apropiindu-se de vârsta şcolară.

Noi îl avem pe Emilian gata de şcolarizare (am mai scris despre aceasta aici; între timp am reuşit să-l înscriem la clasă de germană, aşa cum am dorit) şi în 2 ani, dulcele nostru Eusebiu, iepuraşul nostru nordic suferind de o formă uşoară de autism, va fi în aceeaşi situaţie. Prin urmare, am cheltuit şi noi ceva gânduri şi frământări pe problemă, deşi deocamdată nu este stringentă pentru noi.

Eu socot că nu este posibil să abordăm acest subiect fără a lămuri la ce anume ne aşteptăm când legăm autismul de învăţământul public. Cum anume am dori acel învăţământ să fie şi ce fel de loc să primească un copil cu autism în sânul lui?

O cale bună de a răspunde la aceste întrebări este să privim "peste gard" la alţii mai avansaţi decât noi. Voi ilustra pe scurt cum văd eu că lucrurile stau în Canada şi Statele Unite - deşi foarte multe informaţii nu am, dar o idee ne putem face.

În Canada, problema persoanelor cu nevoi speciale este lăsată în seama provinciilor - unităţile administrative autonome ale federaţiei canadiene. Cum se întâmplă în orice sistem cu autonomie reală, există variaţiuni mari de la provicie la provincie. Harold L. Doherty, militantul canadian pentru drepturile autiştilor al cărui blog îl urmăresc, locuieşte în New Brunswick, o provincie din Estul Canadei şi una dintre cele mai favorabile persoanelor cu autism.

Mai precis, fiul său de 13 ani diagnosticat cu autism şi retard profund primeşte educaţie într-o şcoală normală dar într-o clasă separată (alături de alţi copii cu probleme). În acest mod, pe de o parte copilul nu este supus dificultăţilor unei programe normale, dar nici nu este complet separat de copiii normali. Conor Doherty vede copii neurotipici în fiecare zi, este salutat de ei şi vorbeşte cu ei la sosire, la plecare şi în recreaţii, nu este o ciudăţenie pentru acei copii şi nici ei pentru el. Conducerea şcolii le dă copiilor cu dizabilităţi mici responsabilităţi; de exemplu, Conor Doherty e responsabil cu înălţarea în fiecare dimineaţă a drapelului naţional pe catargul din curtea şcolii.

În opinia mea, pare a fi soluţia ideală. În fapt, parte din lupta lui Harold L. Doherty este să extindă aceste condiţii generoase din New Brunswick la întreaga ţară. Faptul că New Brunswick este una din cele mai sărace provincii canadiene arată că nu banii fac totul: bunăvoinţa autorităţilor locale împreună cu determinarea locuitorilor pot realiza mai mult decât acolo unde sunt bani dar nu este voinţă.

În Statele Unite, stat federal precum Canada, situaţia este diferită. Din câte am putut deduce din cărţi, în Statele Unite s-a reglementat prin lege federală că fiecare persoană (cu handicap sau nu) are dreptul la educaţie. În cazul persoanelor cu dificultăţi de învăţare s-a instituit ceea ce se cheamă Individualized Educational Plan (IEP) care trebuie alcătuit pentru fiecare persoană în parte. Acest IEP călăuzeşte apoi procesul de educaţie pentru persoana respectivă.

Sistemul de învăţământ la americani este puternic descentralizat; există diferenţe majore nu numai de la stat la stat (statul este unitatea administrativă autonomă a federaţiei americane) ci şi de la district şcolar la district şcolar. Mai mult, pe lângă reţeaua de învăţământ de stat, există o puternică reţea de învăţământ particular, inclusiv pentru persoanele cu dizabilităţi.

Astfel, Dr. James Partington, unul din primii popularizatori ai metodei Verbal Behavior pentru tratarea autismului, a înfiinţat şcolile STARS. Dr. Douglas Greer, creatorul metodei Verbal Behavior Analysis (pe care o urmăm şi noi), a înfiinţat şcolile CABAS. De bună seamă că există şi alte iniţiative similare.

Fără a fi citit explicit undeva, bănuim că şi în sistemul de stat există clase speciale destinate copiilor cu dizabilităţi, unde se face învăţământ adaptat specificului acestor copii. Am găsit un de exemplu de clasă pentru copii autişti pe YouTube (clasa aparţine Institutului Kennedy Krieger din Baltimore, Maryland):




Ce se poate deduce din exemplele de mai sus:

direcţia din cele două ţări este de a oferi educaţie adecvată tuturor, evitându-se atât amestecul deplin al autiştilor cu neurotipicii cât şi separarea totală între ei.
se depun eforturi pentru croirea unui proces de educaţie adecvat fiecărui copil cu probleme.

autonomia locală, care este reală în cele două ţări, a oferit cadrul necesar pt. 1) şi 2).
Comparând cele de mai sus cu situaţia concretă din România, putem spune următoarele:

dorinţa de a oferi educaţie adecvată tuturor este foarte slabă în România. În privinţa copiilor cu probleme, direcţia este de a-i separa total de neurotipici. Mi-e greu să-mi închipui o şcoală în România care să aibă, pe lângă 30 de clase I-VIII pentru neurotipici şi 2-3 clase pentru copii cu dificultăţi. La noi este greu să asiguri educaţie adecvată şi pentru neurotipici, darămite să-i mai şi integrezi pe cei cu probleme lângă cei neurotipici! Un sistem paralel cum e în New Brunswick ar fi benefic pt. ambele părţi (neurotipicii învaţă toleranţa, autiştii iau contact cu comportamente "normale") însă diversitatea nu e la noi un oaspete dorit.
s-a scris în presă despre cât de neadecvat este învăţământul românesc special. Cauzele sunt mereu aceleaşi: lipsa infrastructurii, lipsa banilor, lipsa personalului. Citisem că nici măcar programă adecvată pentru copiii cu nevoi speciale nu există, aceştia dau teze precum neurotipicii. A te gândi la un sistem bazat pe IEP cum e la americani înseamnă a aştepta să treacă la noi măcar 2 generaţii.
autonomia locală nu există la noi decât pe hârtie. Trebuie să spun că autonomia locală există întâi în minţile oamenilor înainte de a exista în lege. Conformismul şi uniformizarea sunt prea adânc înrădăcinate în societatea noastră pentru a mai fi loc şi pentru cei diferiţi - indiferent de direcţia pe care sunt ei diferiţi (testul suprem este relaţia cu minorităţile naţionale - de multe ori acestea nu sunt nici măcar ascultate). Tăvălugul uniformizant îşi va pierde din putere pe măsură ce ţara se va moderniza, se va occidentaliza şi nivelul de trai va creşte. Dar, din nou, e vorba de cel puţin 2 generaţii.

Potrivit punctelor 1, 2 şi 3, perspectivele nu sunt prea bune. Gândindu-ne la toate acestea şi trăgând linie, am ajuns la următoarele concluzii în ce-l priveşte pe iepuraşul nostru nordic:

Eusebiu trebuie să ajungă la un grad de funcţionare care să fie perfect acceptabil sistemului de învăţământ aşa cum este el acum - nu putem schimba sistemul, nici nu ne propunem acest lucru.
Ilustrare concretă: dacă România are azi copii autişti recuperaţi, este meritul părinţilor lor care s-au zbătut, au angajat terapeuţi, au contactat consultanţi străini, au citit cărţi.

În acest răstimp, sistemul a rămas destul de inert. Terapia ABA nu are recunoaştere oficială (trebuie spus că nici în Canada ori Statele Unite nu are), nu avem terapeuţi certificaţi BCBA, programa universitară pe psihologie şi psihiatrie infantilă nu ia în considerare ultimele progrese în domeniul tratamentului autismului (s-ar putea să greşesc, este informaţie indirectă) şi mai mult, dpdv legislativ, încă suntem la stadiul că un autist e trecut la schizofrenici când împlineşte 18 ani (la fel, s-ar putea ca lucrurile să se fi schimbat recent).

Prin urmare, ţara noastră are încă o rămânere în urmă de 40-50 de ani în ceea ce priveşte cadrul instituţional al persoanelor cu nevoi speciale - deci este iluzoriu să crezi că sistemul de învăţământ se va schimba câtă vreme însuşi sistemul de diagnosticare, tratament şi protecţie a persoanei cu autism este atât de debil.

În cazul în care Eusebiu va fi acceptabil cerinţelor sistemului de învăţământ normal, intenţionăm să îi predăm intensiv în avans materia şcolară pentru anul următor pentru a nu avea dificultăţi cu primirea informaţiei în clasă. Chiar dacă Eusebiu va vorbi fluent, suntem siguri că va avea dificultăţi de înţelegere a informaţiei transmise verbal - oricât de recuperat ar fi un copil, modul de gândire al unui autist este, totuşi, diferit.
Această introducere intensivă în programa şcolară normală este dealtfel în linie cu Verbal Behavior Analysis a lui Dr. Douglas Greer - acesta recomandă introducerea copilului cât mai timpuriu posibil în modul de învăţare normal, potrivit programei din învăţământul public.
În cazul în care Eusebiu nu va fi la un nivel acceptabil cerinţelor sistemului de învăţământ normal, intenţionăm să-l înscriem în cea mai bună şcoală specială ce o vom avea la dispoziţie, urmând a continua terapia acasă până când va putea fi integrat învăţământului normal - fără eforturi speciale din partea învăţătorului sau a colectivului dar cu eforturi speciale din partea noastră şi a lui.
Este posibilă integrarea ulterioară în învăţământul normal a unui copil care nu i-a putut face faţă când a împlinit 7 ani? Noi credem că da, şi iată de ce:

Unul din marile handicapuri ale autistului în raport cu neurotipicii este vorbirea. Autistul nu are simple deficienţe de vorbire, el are deficienţe de pricepere a informaţiei în formă verbală - pur şi simplu autistul gândeşte altfel. S-a crezut că vârsta de 7 ani este limita superioară a vorbirii. Dr. Douglas Greer, prin a sa Verbal Behavior Analysis, a demonstrat contrariul - a indus vorbire şi la adolescenţi!
Pe parte cognitivă, s-a arătat că Lovaas ABA (mă refer la ABA clasică, orientată mai mult pe cognitiv) şi-a dovedit efectele benefice şi la adulţi. Deşi flexibilitatea creierului se reduce mult odată cu vârsta, ea nu dispare odată cu anii copilăriei.
Eu însumi am avut colegi de şcoală care au sosit în clasă după ce o perioadă au trecut pe la şcoala specială. Nu pot spune că erau autişti, deşi unul din ei, dacă mă gândesc bine, ar fi putut fi. Nu au fost premianţi, dar nici repetenţi n-au rămas. Profesorii erau îngăduitori cu ei, dar nu-i treceau clasa fără să ştie nimic şi acei copii proveneau din familii modeste - deci posibilităţile de pregătire prin meditaţii particulare erau reduse.
De la această abordare avem o singură pretenţie: să nu forţăm nimic şi să căutăm să-i găsim lui Eusebiu locul cel mai potrivit lui, în condiţiile concrete în care trăim. În speţă, dacă e să-l dăm la şcoala normală, îl dăm doar dacă va fi realmente capabil să îi facă faţă. Altminteri, ar însemna să ne chinuim şi noi, şi el.

Închei spunând că nădejdea (combinată cu realism) nu trebuie să moară niciodată şi că, aşa cum orice părinte al unui copil cu autism ştie, adevăratul ajutor vine mai întâi de la Dumnezeu şi apoi din propria-ţi voinţă de a nu depune armele şi de a lupta cât trăieşti pentru copilul tău.


http://mariusfilip.blogspot.com/2009/02 ... ublic.html

Posted: Tue Mar 10, 2009 3:29 pm Post subject:

--------------------------------------------------------------------------------

Intalnirile iasi.comunicat.ro -

Neajunsurile educatiei romanesti. Integrarea copiilor cu CES (I)Publicat 22 Februarie 2009





Vineri, 20 februarie 2009, a avut loc prima intalnire din seria Intalnirilor iasi.comunicat.ro, organizata in parteneriat cu Fundatia Star of Hope Romania, la Centrul Star of Hope de pe Str. Albinet nr. 3.

Au participat la dezbatere educatori, institutori si profesori ieseni atat din mediul urban, cat si din unitatile de invatamant rurale, alaturi de reprezentantii Fundatiei si ai publicatiei noastre, in scopul identificarii unor modele viabile de buna practica in domeniul invatamantului integrat si al diagnosticarii problemelor reale cu care se confrunta integrarea copiilor cu CES la momentul actual, in contextul educational romanesc.


Actiunea s-a desfasurat concomitent cu o activitate periodica a Fundatiei Star of Hope Romania, respectiv sesiunea adresata cadrelor didactice care au integrat copii in clasele lor si care a purtat titlul sugestiv „Modele practice de lucru in integrarea copiilor cu CES”.

O colaborare de succes: Dina Puscasu si Viorica Olaru

Dina Puscasu este educatoare la Gradinita cu Program Normal nr. 26 Iasi. Pe Radu l-a cunoscut cand era inscris in grupa mica, la o alta educatoare, pe cand baietelul nu implinise nici macar trei ani. Inca de atunci copilul manifesta lipsa dorintei de socializare cu ceilalti colegi de grupa, izolandu-se de acestia si refuzand sa participe la orice fel de activitati. Cunoscand cazul si observandu-i comportamentul, un an mai tarziu Dina Puscasu accepta provocarea de a-l primi in grupa mica, fara a avea cunostinte exacte despre problema lui, dar hotarata sa-i asigure tot sprijinul cu putinta. „Nu m-a obligat nimeni sa-l primesc, vroiam eu. Chiar tineam mai mult usa inchisa, ca sa nu vada colegele ca mi-e greu”, isi aminteste educatoarea.

Diagnosticat de medici ca avand deficienta de auz, Radu a fost obligat sa poarte aparat aproape un an de zile, fara ca tratamentul sa dea rezultat.


„Si eu am crezut ca acest copil nu aude, fiindca nu raspundea”, marturiseste Dina Puscasu, „dar intr-o zi am batut in masa si a dus mainile la urechi. Atunci mi-am dat seama ca el, de fapt, nu are probleme de auz”.


Un alt incident, petrecut cand Radu ajunsese deja la grupa mare, i-a confirmat banuielile ca adevarata problema nu era de ordin auditiv, ci mai degraba de comunicare. Comportamentul agitat al copilului deranja intreaga activitate a clasei. Se ridica dintr-o data, tipa, fara sa spuna ce vrea din simplul motiv ca nu stia cum s-o spuna. La ora respectiva, educatoarea s-a asezat in locul lui si l-a lasat sa-i arate ce vrea. „A luat cartea pe care o dorea el. Nu vorbea in propozitii. Se ducea la fiecare si le arata. Dupa ce a terminat tot ce avea de spus si de aratat, m-a dat la o parte, s-a asezat pe scaun si mi-am continuat activitatea. Am inteles ca, de fapt, vroia sa faca o lectie pe care o facusem eu, in urma cu cateva zile si ca nu putea sa-mi spuna ce doreste”.

Astazi este diagnosticat cu elemente de autism. Nici acest verdict nu o multumeste pe educatoare, convinsa fiind ca ar putea fi vorba, totusi, despre altceva. Interesul pe care i l-a acordat copilului si colaborarea cu Fundatia Star of Hope i-au oferit, insa, sansa de care avea nevoie. O zi pe saptamana, Radu isi parasea grupa si venea la Fundatie. „Progresele s-au vazut imediat”, precizeaza Dina Puscasu. Radu invatase literele, cifrele, incepuse chiar sa citeasca. Si-a insusit o serie de cunostinte, chiar daca in dezordine. Educatoarea a continuat sa-i explice sarcinile individuale ca unui copil normal.

La 15 septembrie 2007, Radu e devenit scolar in clasa I. „L-am primit cu retincenta”, marturiseste invatatoarea lui, Viorica Olaru, institutor la Scoala „Al. I. Cuza” Iasi. „Mi-era frica si de reactia parintilor celorlalti copii, si de faptul ca nu-mi voi putea desfasura activitatea. Si colegii ma descurajau. L-au etichetat fara sa-l vada. Dar pot sa va spun ca e cel mai cuminte copil din clasa, si nu exagerez cu nimic. Pentru ca este foarte atent, nu vrea sa stea in banca decat cu copii care nu-l deranjeaza”.

Radu s-a integrat. Are prieteni, se joaca, participa activ la ore, cu greu si-ar da seama o persoana nefamiliarizata cu cazul ca are nevoie de un tratament special. Cu profesorul de sprijin din scoala lucreaza mai rar. „Imi face placere sa lucrez cu el”, motiveaza Viorica Olaru. „Desi este incadrat intr-un program de sprijin si are programa adaptata, eu lucrez cu el la nivelul programei normale cu toti copiii si face fata bine. Doar ca trebuie sa insist mai mult pe anumite lucruri. Daca nu intelege ceva, se incapataneaza, incepe sa planga, nu mai vrea sa lucreze. Dar daca ma duc langa el, ii explic si intelege, lucreaza cu foarte mare placere”.

Care este cea mai buna optiune? Scoala speciala sau invatamantul integrat?


Matei Ciobanu este institutor la S.A.M Prisacani, locutia Moreni si parinte al unui copil autist inscris la Clubul pentru adolescenti si tineri cu dizabilitati din cadrul Fundatiei Star of Hope.



Ultimii 22 de ani din viata au fost, pentru el, o lupta continua, o zbatere pentru drepturile si binele fiului sau, pentru a i se permite accesul la educatie, pentru a fi lasat sa se dezvolte, in ritmul propriu, intr-o societate normala. Primul succes a fost sa-l inscrie in clasa I, la invatatorul Ion Condurache, care ii cunostea situatia si a inteles ca acesta e lucrul care trebuie facut. Intamplator, in aceeasi clasa mai era o fetita al carei frate avea grave probleme si care, pe baza experientei familiale, s-a atasat de colegul ei, sprijinindu-l cu toata intelegerea pe care viata o poate pune pe umerii si in sensibilitatea unui copil.

„La clasele I-IV a facut un progres colosal. Apoi am facut prostia mare si l-am dus la scoala speciala, unde a cazut. N-avea ce sa invete acolo”, povesteste parintele, aducandu-si cu amaraciune aminte de toate greutatile prin care a trecut.


Matei Ciobanu a pornit de la zero. La inceput, nu stia nimic despre deficienta copilului, apoi s-a documentat si continua sa o faca, intr-un complicat si uneori dureros proces de informare permanenta, cu profunda constiinta de om si de tata ca baiatul trebuie ajutat.

Ce se intampla, insa, cand te izbesti de zidul indestructibil al unui sistem care de prea putina vreme militeaza, cel putin teoretic, pentru integrare? „El are gradul I de handicap. Cand mergeam la comisii si ceream adeverinta pentru a-l inscrie la scoala normala, mi se spunea ca nu se poate”, explica Matei Ciobanu unul din factorii care l-au descurajat. Ca parinte, il multumea si un progres cat de mic, de exemplu daca baiatul invata drumul de la scoala spre casa sau sa-si lege singur sireturile, dar, odata institutionalizat in scoala speciala, si progresele au incetat.


Copiii normali, fara deficiente, ii ofereau exemplul la care sa se raporteze, il motivau, il ambitionau. Scoala speciala nu i-a mai acordat nici aceeasi atentie, nici acelasi suport.

Astazi, baiatul vine la „servici” – acesta e termenul pe care l-a gasit potrivit pentru a-si motiva statutul si prezenta la activitatile fundatiei. E un intreg univers, viata lui, pe care Matei Ciobanu nu inceteaza sa-l descopere. Vorbeste despre el ca un tanar parinte al carui copil abia a facut primii pasi sau a spus prima data „mama” si „tata”: „El trebuie sa stie ce face a doua zi, sa aiba siguranta zilei de maine – ce mancam, unde mergem… Conexiunile le face mult mai tarziu. Poate sa raspunda la o intrebare intr-un minut, intr-o ora sau peste trei saptamani”. E un drum greu, pe care-l strabat amandoi, cu ajutorul Fundatiei Star of Hope, spre recuperare, dezvoltare, spre integrarea in societate.

Responsabilitatea trebuie sa vina, inainte de toate, de la parinti

Cei mai multi isi imagineaza cu greu ce inseamna sa fii un parinte al unui copil cu dizabilitati. „Este o durere care nu se poate compara cu nimic”, considera Aurora Vatamaniuc, managerul Fundatiei Star of Hope Romania, membru fondator si membru in Consiliul Director al organizatiei care ofera consiliere si sprijin de specialitate inclusiv pentru parinti. Experienta i-a demonstrat in repetate randuri ca parintii accepta greu problema copilului, fapt confirmat de institutorul Daniel Lozba-Stirbuleac de la Scoala Horlesti, care are anul acesta in clasa un copil cu CES, dar nediagnosticat.

„Eu am un copil care mi-a ramas repetent”, mentioneaza institutorul. „Incerc sa conving parintii sa-l considere copil cu cerinte educative speciale, ca sa nu mai ramana repetent a doua oara. Il am in clasa a doua, dar nu stie sa faca formele, oval, rotund… Nici macar atat, nu mai spun sa recunoasca literele si sa citeasca”. Daniel Lozba lucreaza deja diferentiat, avand clase simultane, a II-a si a IV-a, dar este dispus la o munca in plus, daca familia ar accepta ca elevul sa fie testat si sa i se acorde asistenta medicala de specialitate, pentru a putea beneficia si in clasa de un tratament special. „Fara acordul parintilor nu pot face programa adaptata, am mainile legate”.

Pe langa rezultatele slabe la invatatura, copilul manifesta si simptome de ordin emotional. Ii este frica, de exemplu, sa urce singur pe scari sau sa mearga cu autobuzul. Este mai mult decat evidenta necesitatea interventiei unui psihopedagog, dar nu se poate face nimic in lipsa documentului medical care sa permita includerea copilului intr-un program de recuperare. Ce se va intampla, asadar, cu acest copil? „Probabil ca este destinat sa ramana toata viata lui intr-a doua”, considera Daniel Lozba, constient ca elevul sau nu va putea niciodata promova daca nu i se da sansa de a invata si de a fi evaluat dupa capacitatile sale, la nivelul unei programe adaptate.

Mentalitatea societatii se interpune adesea intre copiii cu dizabilitati si parinti. Teama de a nu fi etichetati si izolati cu stigmatul handicapului copilului lor ii constrange adesea pe parintii in cauza sa se complaca intr-o negare periculoasa, care reduce sansele de a se interveni la timp.


„O alta categorie de parinti, in afara celor carora le este frica sa nu fie etichetati din cauza deficientei copilului sunt cei iresponsabili, carora nu le pasa ce se intampla cu copiii lor”, considera Maria Condurache, institutor la Scoala „Stefan cel Mare” Dancu. In mediul rural, atat informatia, cat si profesorul de sprijin ajung mai greu, astfel incat zeci de copii raman si la ora actuala nediagnosticati, purtati in virtutea inertiei si spre binele „sistemului” dintr-o clasa intr-alta.

Alina-Dora Toma

http://iasi.comunicat.ro/intalnirile-ia ... lor-cu-ces



Deficientele diagnosticarii in sistemul medical actual si in cadrul comisiilor de specialitate


Intr-un interviu acordat publicatiei online iasi.comunicat.ro, inst. Maria Condurache aratase deja ce se intampla cand copilul primeste un diagnostic gresit, referindu-se la cazul unui elev diagnosticat cu epilepsie. „Cu totii stim ce se intampla cand se ajunge in sistemul nostru medical, de la diagnosticare pana la modul in care sunt tratati parintele si copilul”, afirma managerul Fundatiei Star of Hope Romania, Aurora Vatamaniuc.

Examinarea copilului de catre o comisie speciala este unul din elementele definitorii in procesul integrarii scolare. Presupunand ca atat parintii, cat si cadrele didactice inteleg si accepta problema, incepe drumul complicat si sinuos al alcatuirii dosarului care atesta dizabilitatea si asigura confirmarea medicala a copilului cu CES.

La Scoala „Al. I. Cuza” din Podu Iloaiei, institutie care a beneficiat de programul PHARE – Acces la educatie pentru grupurile dezavantajate, Gabriela Condrea s-a confruntat cu o situatie neplacuta, in ciuda avantajelor pe care le-a oferit institutiei respective statutul de scoala incluziva.

„Profesorul de sprijin din scoala s-a dus cu doi copii si parintii acestora pentru a fi diagnosticati de comisie. Cand profesoara de sprijin, abia venita de pe bancile scolii, a iesit plangand, parintilor nu le-a mai trebuit nimic. Din toata aceasta discutie a reiesit ca noi, cadrele didactice, avem ceva lipsa, iar copiii sunt perfect sanatosi”.

Cazurile, izolate sau nu, confirma existenta unor probleme de conduita morala si profesionala inclusiv in cercurile de specialitate, in egala masura responsabile de viitorul acestor copii. Incet, dar sigur, cercul sa strange, inabusind sansele de integrare sociala si de dezvoltare normala prin indiferenta, dezinteres, raportare inadecvata, aproape inumana, la drame individuale care, privite in contextul mai larg al sistemului educativ romanesc, tind sa devina, din ce in ce mai pregnant, un fenomen social.

Condamnarea la SAM

Eterogenitatea acestei categorii aparte, pe care o reprezinta copiii cu CES, depaseste posibilitatile autoritatilor de a se ocupa in mod adecvat de fiecare in parte. „In anii trecuti a venit o lista de la inspectorat in care se specifica cine sunt copiii cu CES”, afirma inst. Matei Ciobanu. „Erau printre ei copii cu parinti plecati in strainatate, copii cu familii la limita saraciei si, bineinteles, celelalte categorii. Acum sunt considerati cu CES doar cei care obtin un certificat medical”.

Chiar si asa, numarul profesorilor de sprijin care activeaza in institutiile scolare iesene este, de departe, insuficient, dupa cum nici norma nu este indestulatoare pentru a face fata. Sunt integrati in program doar copiii al caror diagnostic este mai grav. „I-am recomandat profesorului de sprijin patru copii, eu avand acum clasa I. Pentru ca are doar jumatate de norma, a acceptat numai unul din cei patru”, confirma inst. Ion Condurache de la Scoala „Stefan cel Mare” Dancu. Acceptand ca exista, totusi, initiativa, chiar daca aceasta nu acopera in totalitate cerintele reale, lucrurile se schimba radical odata cu inceperea ciclului gimnazial. Copiii beneficiaza de profesor de sprijin si programa adaptata la limba romana si matematica pana in clasa a IV-a, tot pana atunci functioneaza si comisia de evaluare interna, iar din clasa a V-a desfasurarea procesului instructiv-educativ si a evaluarii cade in sarcina profesorilor, care nu se pot baza, in momentul de fata, pe un cadru legislativ.

Andreea este un copil cu deficienta fizica si cu dificultati de invatare. De mai bine de trei ani lucreaza cu profesor de sprijin si este integrata intr-o clasa normala, desi exista posibilitatea institutionalizarii in Scoala Speciala pentru Nevazatori din Targu Frumos. Acum este in clasa a V-a, iar profesorul de sprijin din scoala a acceptat sa o ajute, pentru programa adaptata, la matematica si la limba romana. La teza semestriala la matematica, a luat nota 7, in urma evaluarii cunostintelor dobandite pe baza programei adaptate dupa care s-a lucrat. „Aceasta nota reflecta progresul copilului, in raport cu capacitatile si abilitatile sale. Moral si drept este sa aiba 7, chiar daca, la nivel absolut, informatiile lui sunt mai putine fata de un copil care are 5”, precizeaza Aurora Vatamaniuc. Pe de alta parte, peste doar cativa ani, Andreei i se va refuza, practic, accesul la educatie intr-o forma de invatamant superioara. Fie ca va fi testata impreuna cu elevii normali, evaluare careia, in mod clar, nu-i poate face fata, fie va primi un subiect separat, care, insa, nu-i va asigura mai mult decat un loc la Scoala de Arte si Meserii, asemeni celor care, de exemplu, au sustinut examenul si nu l-au promovat.

Condamnarea la SAM este, din pacat, o alta realitate. Liceele romanesti nu au, ca in alte state europene, locuri pentru elevii cu CES.
Elitismul nu permite imperfectiuni si deficiente.


„Locul III pe tara la un concurs national de arte plastice a fost obtinut de un elev de scoala speciala si, cand va termina gimnaziul si nu va putea merge la un liceu, se va pierde. Il vor trimite unde? La SAM”, exemplifica Daniel Lozba cu unul din multele cazuri.



Integrarea functioneaza cu rezultate remarcabile in gradinita si la ciclul primar, urmeaza la gimnaziu o pseudo-integrare, manifestandu-se mai degraba ca prezenta fizica a elevului cu CES intr-o clasa normala decat ca tratament educativ diferentiat, iar la liceu se estompeaza ca si cum n-ar fi fost.

„Trebuie sa miscam legislatia. In colaborare cu autoritatile, trebuie sa mergem la Minister”


Animata de experientele atator cadre didactice implicate in sistem si cunoscandu-i si implinirile, si esecurile, intalnirea a fost un eveniment reusit.

Aurora Vatamaniuc o considera un bun punct de pornire pentru initiative viitoare, de la antrenarea si implicarea mai responsabila a autoritatilor locale pana la demersuri pentru modificarea legislatiei in vigoare, in ceea ce priveste integrarea copiilor cu CES.

Cel putin educatorii, institutorii si profesorii prezenti au inteles ca nu sunt singuri, solutii exista, iar copiii acestia trebuie ajutati sa se integreze in societate ca niste oameni normali, nu le poate fi refuzat la nesfarsit dreptul la o viata decenta si civilizata, izolandu-i ca pe o plaga indezirabila care nu ne e de folos.
Raman, evident, multe aspecte nerezolvate, cu care intregul organism social va avea de luptat si carora le facem, succint, trecerea in revista:

a) „elitismul” anumitor cadre didactice si al unor institutii de invatamant de prestigiu, care resping integrarea in clasa, respectiv scoala a copilului cu CES.

b) lipsa unei recompense sau recunoasteri a efortului depus, in cazul cadrelor didactice care-i accepta si-i institutionalizeaza.

c) iresponsabilitatea comisiilor si a medicilor care dispun diagnosticarea unui copil cu o deficienta sau alta, recomandand (sau nu) tratamentul diferentiat.

d) insuficienta profesorilor de sprijin si slaba lor prezenta in unitatile de invatamant din mediul rural.

e) „abandonarea” legislativa a elevului cu cerinte speciale, la gimnaziu si liceu.

f) necesitatea trecerii de la programa adaptata, dar bazata in continuare pe obiective ale programei scolare normale, la o programa individualizata, in functie de necesitatile fiecarui elev.

g) sprijinul relativ scazut si predominant teoretic acordat cadrelor didactice, care ar trebui indrumate in functie de nevoia concreta pe care o reclama (autism, sindromul Down), si mai putin prin cursuri de perfectionare cu caracter general.

Si lista nu se opreste aici, la finele demersului nostru jurnalistic. Raman, insa, cu convingerea ca situatia nu se va ameliora numai daca nu se vrea, altfel, acolo unde este vointa, trebuie sa se si poata. Pana la urma, efortul nostru, al societatii, este atat de mic. Nu e nevoie decat de un dram de umanitate si putina bunavointa pentru a intelege ca locul copiilor cu dezabilitati este aici, printre noi, alaturi de copiii nostri; pentru a intelege ca organizatiile umanitare nu fac o munca de Sisif, zadarnica si neintemeiata, ca exista rezultate si rezultatele se pot inmulti; pentru a intelege, in definitiv, ca trebuie si statul tras de maneca, sa se preocupe de toti cetatenii sai, chiar daca sunt mai mici ca varsta si poate ca nu vor avea discernamant sa voteze nici macar o data in viata.

Alina-Dora Toma


http://iasi.comunicat.ro/tag/copii-cu-ces

-Am cunoscut oameni carora nu le este frica de nou"
Marţi, 26 Februarie 2008 03:58



Lili Marioara este, in prezent, profesor de educatie speciala la un liceu din Carolina de Sud, din Statele Unite ale Americii. Ea a lucrat in Romania ca psihopedagog si logoped. In acest interviu, ne spune care este specificul muncii unui psiholog care alege sa fie profesor psihopedagog, care este importanta schimbului de experienta cu alti specialisti din alte tari, indiferent in ce domeniu al psihologiei lucrezi si, desigur, care este specificul sistemului de invatamant special din America.


Spuneti-ne cate ceva despre studiile si experienta dumneavoastra profesionala.


Am absolvit Facultatea de Psihologie-Sociologie a Universitatii Spriru Haret din Bucuresti, in 2003. Am urmat, in 2001, cursurile de logopedie ale Asociatiei Logopezilor din Romania si am obtinut diploma de logoped. In 2002, m-am angajat la Scoala Speciala nr. 7 din Bucuresti, ca profesor psihopedagog. Apoi, din 2003 am lucrat un an la Scoala de Hipoacuzici tot din capitala, ca logoped. In 2005, am plecat ca voluntar in Italia – prin intermediul programului pentru tineret – EVS (European Voluntary Service) – intr-un mic orasel istoric numit Gradara. Cei interesati sa afle mai multe despre programe de acest fel, care se adreseaza tinerilor cu varsta intre 18 si 25 de ani, pot gasi informatii pe site-ul www.icye.org.

La intoarcerea in tara, in 2006, am reluat activitatea de logoped de la Scoala de Hipoacuzici. In 2007, am plecat in Carolina de Sud, ca profesor de educatie speciala, prin programul de recrutare Faces despre care puteti citi pe site-ul www.facesinc.org . Pe scurt, este o organizatie americana, cu reprezentanta in Romania (si in alte tari, desigur), care recruteaza psihopedagogi/profesori pentru a lucra in scolile din Carolina de Sud.

Cum ati ales sa urmati tocmai aceasta specializare la facultate?


Mi-am dorit de mica sa devin medic, mai exact chirurg. Insa, dupa ce am absolvit sectia de chimie-biologie la liceu, mi-a dat seama ca nu sunt potrivita pentru aceasta profesie. Asa ca am luat decizia sa ma ocup de... sufletul omului, la fel de important ca si trupul! Sa fiu un chirurg de suflete! In consecinta, am ales facultatea de Psihologie. Si am ales, in special, Facultatea de Psihologie-Sociologie din cadrul Universitatii Spiru Haret, in speranta ca o sa-mi ofere o perspectiva cat mai cuprinzatoare asupra celor doua domenii, pentru a-mi alege in cunostinta de cauza drumul in cariera. Oricum, cand alegi o facultate nu stii cu exactitate ce se va intampla, daca iti va placea sau nu ce inveti. Descoperi asta pe parcurs, iar eu am descoperit ca-mi place si ca aceasta profesie imi ofera ocazia sa ma dezvolt inclusiv personal.

Cat de important a fost ce ati invatat la facultate in comparatie cu ce ati invatat la cursurile de specializare si apoi din practica?

Facultatea iti da un imbold, o perspectiva, iti da liniile directoare, iti ofera accesul la anumite arii de interes. Apoi, cursurile iti ofera o intelegere mai profunda a domeniului in care doresti sa lucrezi. Dar, desigur, practica e cel mai bun profesor, ea este cea care te invata cu adevarat meserie.

De ce ati ales sa faceti cursuri de specializare in logopedie? In ce fel v-au ajutat in activitatea de psihopedagog?

Cand mi s-a oferit ocazia sa lucrez ca psihopedagog, m-am gandit ca n-ar fi rau sa fac astfel de cursuri. Copiii cu dizabilitati, de cele mai multe ori, au tulburari de limbaj. Iar cursurile acestea m-au ajutat sa inteleg mecanismele prin care sa le fiu utila acestor copii si sa-i ajut sa depaseasca anumite dificultati in comunicare. Desigur, m-au ajutat si pe mine ca om, ca orice curs pe care il faci si care te imbogateste personal si profesional.

Aveti destula experienta in lucrul de psihopedagog in scoala romaneasca. Ce dificultati/prejudecati intampina un psihopedagog in scolile speciale romanesti? Sunt si puncte pozitive de remarcat?

Invatamantul special romanesc este precar, nu este specializat pe tulburarile copiilor, clasele din scolile speciale sunt formate din elevi cu diferite deficiente si clasa devine un amalgam de probleme pe care nu le poti controla, cu atat mai putin sa mai poti ajuta cu ceva copiii. Dar, dincolo de aceasta problema, cu care se confrunta de altfel orice sistem special de invatamant din lume, o mare tara este lipsa metodelor de predare specifice fiecarei tulburari fizice sau psihice in parte.


Nimeni nu iti poate oferi materiale pedagogice specializate; fiecare pedagog lucreaza cum stie el mai bine, fara sa aiba studii pe care sa se bazeze si metode la indemana pentru a le aplica. Nu se fac suficiente cercetari si, deci, nu exista, repere teoretice clare care sa te ajute in practica. Se incearca in scolile speciale de la noi sa se elaboreze anumite manuale, insa ele nu pot fi eficiente daca nu se bazeaza pe niste cercetari solide.

O alta problema este lipsa unui sistem bine pus la punct de recompensa-pedeapsa.


Nu exista modalitati clare prin care un copil sa inteleaga ca a facut ceva bine, pentru ca pedagogul nu are la indemana metode de a-l recompensa cand are un comportament bun si nici de a-l „pedepsi” cand face ceva rau.

De exemplu, ca sa intelegeti, aici, in America, cand un copil injura i se face un referat de catre profesor si in baza acestuia, de pilda, se decide ca nu va mai participa la excursia din weekendul urmator.

Alt exemplu, daca un copil invata sa raspunda corect la anumiti stimuli, i se da ocazia sa participe la o activitate pe care si-o doreste, organizata de scoala. Nemaivorbind ca in America nu exista scoli speciale, ci doar clase speciale in cadrul scolilor normale.

Apropo de acest fapt, cred ca aici e o problema pe care in Romania nu o intalnim – etichetarea, marginalizarea si ignorarea celor „speciali” de catre cei „normali”. Aici sunt mari probleme, pentru ca se fac diferente, pe cand la noi nu e cazul pentru ca copiii nu sunt nevoiti sa faca fata unei interactiuni permanente cu copii care nu au problemele cu care ei se confrunta. In America, dorinta de a-i integra, uneori ii pune pe cei cu „probleme” in ipostaze greu de infruntat mai ales din punct de vedere emotional. Un alt lucru de laudat in Romania este faptul ca putini parinti care au copii cu dizabilitati ii parasesc dupa ce afla de problemele lor. Zic asta din experienta mea, nu vreau sa generalizez. In America, cel putin aici unde lucrez, am intalnit multe cazuri de copii parasiti de parinti din aceasta cauza. Iar asta se vede in dezvoltarea lor emotionala. Nimic nu poate compensa dragostea parintelui natural. Am avut un caz in Romania, cu o mama care isi iubea atat de tare copilul si avea atat de multa grija de el, incat acesta, desi medicii spuneau ca nu avea nici o sansa sa-si revina (avea mai multe diagnostice, printre care si hipoacuzie), la un moment dat, a inceput sa auda, iar medicii erau uimiti pentru ca nu-si explicau ce se intampla. Eu zic ca doar dragostea mamei si ingrijirile ei erau adevarata explicatie.

Tot ce am zis demonstreaza ca nici un sistem nu poate fi perfect si ca trebuie totul adaptat cerintelor si specificului fiecarei culturi si societati. Insa, acest fapt nu exclude posibilitatea sa invatam unii de la altii.

Ce inseamna pentru dumneavoastra faptul ca ati lucrat un an ca voluntar in Italia? Ce ati invatat acolo?

Din punct de vedere profesional, am avut ocazia sa interactionez cu oameni din alt mediu, din alta cultura si sa ma adaptez din mers unor alte metode de lucru. Din punct de vedere personal, m-am dezvoltat enorm, am capatat incredere in mine pentru ca ma lasau sa am initiative, imi era luat in considerare punctul de vedere, iar atunci cand greseam mi se arata de ce am gresit si cum sa indrept lucrurile cu multa deschidere si calm.

Am participat la mai multe proiecte destinate, in principal, copiilor. In Gradara, exista o „Ludoteca” – un spatiu de joaca, de educatie si de timp liber destinat tuturor, de la 1 la 99 de ani. De exemplu, participam la proiecte care aveau ca scop sa-i invatam pe copii istoria locului prin joc, sa cream pe baza miturilor jocuri educative in functie de grupele de varsta. De pilda, eu a trebuit sa inventez personaje de joc. Mi s-a dat totala libertate, si desi nu sunt o desenatoare sau povestitoare minunata, am reusit sa creez aceste personaje. Daca greseam, eram corectata si ajutata sa inteleg ce trebuie sa fac. Acolo, in zona, este un castel – Castelul lui Paulo si Francesca (care este mentionat in Divina Comedie a lui Dante), unde organizam numeroase jocuri educative cu scopul ca cei mici sa invete istoria locului, dar nu numai, de pilda ii invatam sa se orienteze fara busola, sa invete cum se facea pe vremuri caramida si multe alte lucruri. De asemenea, organizam sarbatorirea zilelor de nastere, si nu numai, cu mancare, muzica, si cu jocuri educative.

Un proiect interesant a fost promovarea castelului Paulo si Francesca, din Gradara – prin organizarea unei serate muzicale cu tematica din vremea respectiva. A trebuit sa ne ocupam atat de organizarea propriu-zisa (pergamente, pliante etc.), cat si sa fim personaje. De exemplu, eu am fost Francesca si ii intampinam pe oameni cu un cosulet, le dadeam pergamente si le explicam istoria locului.

Acum, spuneti-ne cateva cuvinte despre specificul sistemului de educatie special din America.

Asa cum am precizat mai inainte, nu exista scoli speciale in SUA. In cadrul scolilor normale, se organizeaza clase pentru copiii cu nevoi speciale. Exista mai multe categorii de tulburari care sunt integrate in sistemul de „special education”, am sa vi le spun pe cele mai importante: learning disabilities (dizabilitati de invatare), mild disabilities (dizabilitati medii), emotional disabilities (dizabilitati emotionale), profound mental disabilities (dizabilitati mentale profunde), trainable mental disabilities (dizabilitati mentale recuperabile).

Pentru fiecare tip de dizabilitate profesorul psihopedagog elaboreaza un program obligatoriu, denumit – program de interventie educationala individuala (IEP- Individualized Education Program), cu obiective clare in functie de tipul de tulburare. Astfel, dupa ce psihologul face o evaluare si pune diagnosticul, profesorul de educatie speciala elaboreaza acest program pe o perioada de un an. Anual acest program este revizuit, analizat si modificat in functie de progresele copilului. Pentru realizarea acestui lucru, se reuneste o echipa multidisciplinara formata din profesorul de educatie speciala, psihologul, parintele, un reprezentant al administratiei scolii si un profesor din sistemul de invatamant normal. Participarea psihologului este optionala, in functie de caz. Reevaluarea psihologica se face la 3 ani pentru a se stabili evolutia copilului si a se identifica ariile care trebuie dezvoltate. Acesta este rolul psihologului, de diagnostic si de identificare a ariilor cu probleme.

Precizez ca si profesorul de educatie speciala evalueaza copilul pentru elaborarea programului educational individualizat; in acest caz, aplica testul Brigance Diagnostic Inventory of Essential Skills. Exista un consilier scolar denumit „counselor”, care are un master in „guidance” si care preia atributiile psihologului scolar roman. El este sfatuitorul, cel la care apeleaza copiii sau parintii daca intampina probleme la scoala sau acasa. Acesta da sfaturi, vorbeste cu profesorii si parintii. In plus, tot el are un rol administrativ, urmareste traseul educational al copilului, ce note are, cate credite (fiecare materie are alocate anumite credite minime, care la final se aduna pentru a se stabili daca elevul trece clasa sau nu), ce examene a luat si cate nu.

In cazul tulburarilor usoare, copiii sunt integrati in sistemul normal de invatamant, urmand in pararel si ore de recuperare ( „resource” cum se numesc aici) pe anumite arii, cele mai importante fiind cele de matematica si de engleza. Cei care au tulburari grave, urmeaza clase speciale si doar la o materie pe zi merg in clase din sistemul normal, la materii care, de obicei, sunt cu compenente practice. Ei vor urma doar specializari ocupationale, nedand in clasa a XII-a examenul de bacalaureat, spre deosebire de cei care, desi au „learning disabilities” au mers la clasa normala si doar pe anumite arii au mers la ore de educatie speciala (resource). Acestia din urma pot da examenul de bacalaureat si apoi se pot inscrie la colegiu.

Parintii au un cuvant greu de spus in educatia copiilor lor. Depinde foarte mult de ei daca copiii primesc educatia potrivita nivelului lor intelectual si de dezvoltare. Fara acordul lor un copil nu poate urma o clasa speciala, chiar daca evaluarea psihologica si pedagogica arata ca ar avea nevoie de educatie speciala. Din pacate, parintii care aleg sa ignore aceste evaluari vor avea copii care la 21 de ani (varsta dupa care nu mai esti acceptat in liceu chiar daca nu l-ai terminat) nu vor avea nici diploma nici specializare ocupationala. Dar, aceste cazuri raman totusi in numar mic. Majoritatea inteleg ca trebuie sa ia masuri pentru ca si copilul lor sa primeasca educatia corespunzatoare.

Atat in Italia, cat si acum in America, ati avut ocazia sa faceti schimb de experienta cu psihopedagogi din mai multe tari. In ce fel v-a ajutat interactiunea cu ei?

Am simtit nevoia sa interactionez cu specialisti straini, pentru ca simteam ca la noi ma invart intr-un sistem inchis, plin de bariere si prejudecati, si care nu vrea sa se dezvolte.
Simteam, efectiv, ca ma sufoc. Am vrut sa cunosc alti oameni, sa vad cum e la ei in tara, cum se lucreaza in alte locuri. Si am cunoscut oameni relaxati, care studiaza lucrurile in profunzime, carora nu le este frica de nou, de comunicare, de greseli si care stiu sa te invete sa inveti din greseli.

A lucra si a cunoaste alti specialisti a fost pentru mine o reimprospatare. Am vazut cum cultura, mentalitatile influenteaza orice sistem de invatamant si cum faptul ca oamenii pot fi optimisti, deschisi, cu atitudini pozitive in sistemele lor de relationare poate duce la implementarea unui sistem educativ care sa adapteze aceste calitati in metodele de lucru. Asta nu se poate invata din carti. In Italia, de pilda, am vazut prima oara cum oamenii care nu sunt presati de nevoile zilnice, se dezvolta mai complex profesional si personal decat noi, care desi avem cunostinte si experienta, nu le putem aplica eficient din cauza stresului si inchistarii cotidiene.

Cand m-am intors in tara, incercam sa comunic ce am invatat dar am fost intampinata mai ales cu ironie, reprosandu-mi-se ca vreau sa ies in evidenta, ca oricum ce spun eu nu se poate aplica.

M-a durut aceasta lipsa de deschidere si de dorinta de a invata. Nimic nu trebuie aplicat mot-a-mot ca in alta parte, dar asta nu inseamna ca nu poti invata de la altii si dezvolta apoi ce inveti.

Ce le recomandati celor care vor sa urmeze o cariera in domeniul psihopedagogiei si/sau logopediei?

Trebuie sa iti placa sa lucrezi cu copiii, sa fii deschis si sa stii sa asculti. N-as recomanda aceasta cariera daca nu sunt, prin structura, persoane optimiste, care sa fie capabile sa consume extrem de multa energie fizica si psihica in lucrul cu copiii cu dizabilitati. Si, oricum, nici nu cred ca trebuie sa fie ceva ce sa-ti propui pentru toata viata, cred ca ajungi la un punct in care iti spui ca e momentul sa faci si altceva, tocmai pentru ca aceasta meserie te consuma energetic foarte mult. Desigur, satisfactiile sunt, desi apar mai greu decat in alte cazuri. Cand vezi un copil ca reactioneaza la un stimul dupa mult timp de lucru cu el si simti si vezi progresul cat de mic al lui, normal ca te simti incurajat sa continui. Dar ca sa faci aceasta munca trebuie sa fii impacat cu tine insuti/insati, pentru ca imediat copiii iti vor simti starea. Daca esti suparat intr-o zi, nu poti lucra cu ei, te simt si devin rigizi; daca reusesti sa fii increzator si sa ai o atitudine pozitiva te intampina si ei la fel; trebuie sa fii mereu stapan pe tine, sa fii constient tot timpul de problemele lor si ale familiilor din care provin ei, sa stii sa comunici cu ei. Si, astfel, la un moment dat, apar si satisfactiile.

Se spune ca invatam mereu de la cei cu care interactionam. Ce ati invatat de la copiii cu care ati lucrat?

Copiii m-au invatat sa iubesc oamenii indiferent de cum sunt ei, sa nu-i judec si sa-i accept asa cum sunt.




http://psihologie.ro/index.php/Am-cunos ... e-nou.html
natasav
 
Mesaje: 22
Membru din: 01 Noi 2007, 10:37

informatii despre integrarea cpiilor cu ces

Mesajde veronica_avadanei » 05 Iun 2009, 13:47

Puteţi exemplifica în ce mod abordaţi diferit un subiect în lecţiile de predare-învăţare, în cazul copiilor cu CES?

VA ROG MULT DACA MA PUTETI AJUTA CU UN RASPUNS LA ACEASTA INTREBARE. AM LUCRARE DE LICENTA PE TEMA INTEGRAREA COPIILOR CU CES IN INVATAMANTUL PRESCOLAR SI SUNT INTERESATA SA AFLU RASPUNS LA ACEASTA INTREBARE DIN PARTEA CADRELOR DIDACTICE ACTIVE IN SISTEM.
MAI MULT MA INTERESEZA SI PAREREA DUMNEAVOASTRA IN CEEA CE PRIVESTE INTREG PROCESUL DE INTEGRARE A COPIILOR CU CES. INTREBARILE MELE AR FI :
Care e diferenţa între predarea la o clasă obişnuită şi la o clasă în care sunt incluşi copii cu CES?”
cariera dvs., câţi copii cu CES aţi avut, în medie, în fiecare generaţie?”
Au fost probleme grave sau, dimpotrivă, mai uşoare şi cu mai mari şanse de integrare?”
În ce fel se realizeaza evaluarea acestora?”
(“Aţi primit vreodată ajutor de specialitate din partea unui profesor de sprijin/psihopedagog?”)
(“Care a fost reacţia clasei faţă de colegii lor?”).
“Care sunt documentele necesare proiectării şi organizării activităţii didactice în cazul prezenţei copiilor cu CES în învăţământul de masă?”
CE METODE UTILIZATI IN LUCRUL CU ACESTI COPII LA GRUPA?
NU GASESC FOARTE MULET INFORMATII, BA MAI MULT MA INTERESEAZA PAREREA CELOR CARE SE CONFRUNTA DIRECT CU ACEST TIP DE SITUATIE, FARA A COSMETIZA IDEILE.
orice parere ma ajuta.
VA MULTUMESC ANTICIPAT!
veronica_avadanei
 
Mesaje: 6
Membru din: 13 Iun 2008, 10:33


Înapoi la Invatamant special / psihologie scolara

Cine este conectat

Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 0 vizitatori