de emese_d » 04 Dec 2006, 21:18
Am vazut doua cazuri care mi-au dat de gandit...
1. Fetita avea 2 ani cand a plecat tatal ei la munca, abia il cunostea. Dupa un an a plecat si mama, iar micuta a ramas in grija bunicilor. Parintii au sunat la telefon, au trimis pachete, dar nu au putut sa vina in vizita. In acest timp bunicii s-au ocupat exemplar de copil, i-au oferit toata caldura si dragostea lor, iar fetita abia se dezlipea de ei. Au trecut asa 4 ani, cand deodata au aparut parintii sa-si ia copila. Sigur ca este dreptul lor, copilul lor, ... dar pentru copilul de 7 ani a fost un soc sa plece cu oamenii aia cu care vorbea la telefon si primea cadouri, dar pe care ii stia doar din poze si din povestirile bunicilor. A fost o adevarata tragedie cand au luat-o pe fetita cu forta... Doi ani dupa aceea ma mai vizita bunica sa-mi arate scrisorile pline de durere si repros (DE CE a lasat-o sa fie luata de parinti) pe care le primea de la fetita...
2. Cazul baiatului este foarte asemanator: de cand s-a nascut l-au crescut bunicii, asa ca nici n-a "observat" cand a plecat tatal lui in Spania, mai ales ca el avea doar 2 ani. Peste alti 2 ani a plecat si mama, dar nu a fost traumatizat copilul pentru ca oricum bunicii il cresteau si pana atunci. Era iubit, rasfatat, ingrijit, vesel si fericit... pana in ziua in care, peste alti 3 ani, au aparut ambii parinti, doi "straini" care si cat au fost in tara nu aveau timp pentru copilul lor, si a fost obligat sa plece cu acestia. Va imaginati ce suferinta a indurat si acest copil! ... Si daca nu este de ajuns, va mai spun ca pe sora lui mai mare nu au luat-o parintii, doar pe el. Fata a ramas in continuare cu bunicii, dar cred ca nu are rost sa va povestesc despre suferinta ambilor copii cand au aflat ca vor fi despartiti! Atata dragoste si atasament intre frati rar am vazut... durerea micutilor a fost pe masura sentimentelor...
A trecut un an de cand a plecat baiatul "meu" in Italia si luna trecuta m-a sunat la telefon! Surpriza mare, m-am bucurat enorm sa-i aud vocea, mai ales ca era "febletea" mea de copil frumos foc, destept si cuminte. Am vorbit cu el mai mult de 20 de minute in care mi-a povestit ce frumos e acolo, cate jucarii are si cum este la scoala, dar am simtit in vocea lui o tristete de nedescris. Cand am inceput sa-i povestesc si eu despre fostii lui colegi si despre acasa, imediat s-a schimbat si a redevenit baiatul meu vioi si plin de viata.
Sa nu ma intelegeti gresit: sustin cu tarie ca locul copiilor este langa parinti! Va relatam doar doua cazuri cand parintii au devenit total straini fata de acesti copii, dar si-au facut timp sa "dea o fuga" pana acasa pentru a-i smulge cu brutalitate din mediul care pana atunci oferea siguranta. Oare nu era mai bine sa intre mai putin abrupt in viata copilului dupa o absenta de 3-4 ani? Eventual sa-si petreaca un concediu-doua impreuna? ......... Acesti copii au avut noroc de niste bunici deosebiti care s-au ocupat cu toata dragostea de ei. Oare alti copii in grija cui raman?
Oare NOI ce ar trebui sa facem, cum putem sa-i ajutam pe copiii care n-au nicio vina de toate astea?